Cazuri celebre din istoria criminalisticii

in Lecturi la lumina ceaiului

Un rendez-vous fatal (3)

Vecinii, alertaţi de lumina ce se reflecta pe cer, au venit la timp pentru a ţine scara, în vreme ce argatul se avîntase pe ea, în sus. A ajuns la ultimele trepte. Cărămizile din jurul ferestrelor păreau să se opună avalanşei de foc; trozneau ca nucile sparte. Zidurile se dezagregau şi Joseph, cuprins de flăcări, a lăsat scara şi a căzut, pentru a doua oară, ca prin minune întreg şi nevătămat, în mijlocul vecinilor. Incendiul atinsese o asemenea violenţă, încît nu se punea problema să te mai apropii. La puţin timp după aceea, enorma clădire s-a prăbuşit într-un amestec de flăcări, de jar, scîntei şi fum negru.
A trebuit să se aştepte ziua următoare, cînd, abia după-amiază s-a putut pătrunde printre resturile fumegînde. Tot ceea ce cîndva fusese o casă se afla acum prefăcut în scrumul ce zăcea în hăul pivniţei.
Sub carcasa pianului de la primul etaj au fost descoperite resturile calcinate a 3 copii şi ale unei femei. Acesteia îi lipsea, însă capul. Fermierii veniţi din împrejurimi formaseră un cerc împrejurul înspăimîntătorului decor. Deodată, unul dintre ei începu să strige. Un individ care se ascunsese într-un pom a sărit şi se pregătea să fugă.
– El este! Este cel care a dat foc!, a urlat isteric o femeie.
– Nu! Nu! Nu e adevărat! Mi-am petrecut noaptea cu Elisabeth Smith!
Pe Elisabeth Smith, toată lumea o cunoştea. Era o prostituată notorie din La Porte. Cineva a alergat să o trezească.
– Ray? De o săptămînă nu l-am mai zărit pe omul acesta!
Fostul argat continua să afirme că nu a observat incendiul decît la orele 4 dimineaţa şi că, pentru a-l vedea mai bine, se urcase în pom.
– Bineînţeles, a spus el, doriţi să ştiţi ce cred despre toate acestea? Ei bine, sînt mulţumit!… Mulţumit să ştiu că ea e moartă. Dacă nu ar fi avut loc acest incendiu, m-ar fi doborît! Ştiam prea multe!
– Dar ce ştii, de fapt?, l-a întrebat şeriful.
– Nu o să vă spun niciodată!
În orice caz, prea multe lucruri i se păreau bizare şerifului. Acesta s-a instalat la hanul din La Porte, decis să nu-l părăsească pînă nu rezolvă cazul.
Mai întîi, corpurile care au fost recuperate din ceea ce rămăsese dintr-o somieră. Pentru ce nu erau resturi sub această somieră? Teoretic, ar fi trebuit să antreneze în cădere bucăţi din planşeul de la etajul doi. Şi acest schelet de pian, căzut peste cadavre? Pianul era la primul etaj! Dacă în momentul prăbuşirii corpurile fuseseră precipitate de la etajul doi, ar fi trebuit să se afle peste resturile de la pian! În mod sigur, nu dedesubt!
Concluzia: cadavrele se aflau deja în pivniţă, pe somieră, mai înainte ca incendiul să izbucnească. De altfel, cum se poate explica faptul că Bela îşi pieduse, la propriu, capul? Şi cum se face că nu a mai fost regăsit?
Raportul medicului legist avea să-l tulbure enorm pe şerif: imaginîndu-şi că ar avea un cap, după cum era şi normal, cadavrul scos din pivniţă măsura 1,50 m şi cîntărea 57 kg. Or, Bela măsura 1,60 m şi cîntărea peste 80 kg. Flăcările pot diminua oare o fiinţă umană într-o asemenea măsură? Hotărît lucru, nu. Dentistul Belei îi aplicase acesteia, în urmă cu 6 luni, o proteză. Şeriful s-a dus să discute cu el. Bineînţeles, dentistul ar fi recunoscut proteza pusă de el, dacă i se arăta. Dar mai întîi trebuia să fie regăsită. Şeriful s-a hotărît să fie cernute toate resturile de la casă, dar în acel moment s-a produs o lovitură de teatru. Exact la 5 zile după incendiu, în biroul şerifului s-a prezentat, venind direct de la ferma sa din Makote, un fermier, care i-a aşezat pe birou un mic anunţ decupat dintr-un ziar norvegian ce apărea în Statele Unite:
– Vă rog, mai întîi, să citiţi aceasta, domnule şerif. „Văduvă încă tînără, energică, întîmpină dificultăţi pentru a plăti o importantă ipotecă asupra fermei pe care o exploatează şi îi este greu să-şi crească singură cei trei copii pe care îi are. E dispusă să se întîlnească, în vederea căsătoriei, cu un compatriot posedînd capital şi care iubeşte copiii. Acest bărbat va deveni proprietarul fermei. A se scrie Belei Sorensen, La Porte, Indiana”.
Şi fermierul a relatat întîmplarea următoare: „Fratele meu şi cu mine sîntem norvegieni. Mă numesc Alse, iar el, Andrew. Fiind neînsurat, Andrew a răspuns la acest mic anunţ şi a primit mai multe scrisori de la Bela Sorensen. Primele erau simple şi politicoase, apoi, în scurt timp, au devenit foarte drăgăstoase. Fratele meu a fixat un rendez-vous cu Bela. S-a dus la fermă, avînd asupra lui 3.000 dolari, bani lichizi, în portofel.
Bineînţeles că mi-a promis că îmi va scrie pentru a mă invita la căsătoria lui. Cum nu am primit noutăţi, i-am trimis o scrisoare Belei“.

(va urma)
PAUL ŞTEFĂNESCU

COMENTARII DE LA CITITORI