Cazuri celebre din istoria criminalisticii

in Lecturi la lumina ceaiului

Bijuterii de familie (3)

„Smog-ul“ Londrei era, în acea dimineaţă de octombrie a anului 1939, mai supărător ca niciodată. Sîntem la etajul IV al unei clădiri cenuşii şi austere, pe coridorul din dreapta, în camera 404. Un bărbat înalt, bine legat, cu înfăţişare de fost luptător de catch, se plimba gînditor prin birou. Despre James Pearson, omul cu înfăţişare de luptător în retragere, în realitate inspector-şef la Departamentul de Investigaţii Criminale (C.I.D.) al faimosului Scotland Yard, se povesteau, în taină, multe întîmplări, personajul bucurîndu-se de o adevărată celebritate în lumea interlopă. Aşezat într-un fotoliu, în faţa biroului inspectorului-şef, se afla un bărbat de aproximativ 40 de ani, îmbrăcat impecabil.
– Dragă Ronnie – i se adresă inspectorul-şef sergentului Ronal Garfield – te-am chemat pentru a-ţi încredinţat un nou caz. De data aceasta este vorba de o afacere deosebit de dificilă, iar eu, din păcate, se vede treaba că am îmbătrînit, căci nu am nici cea mai mică idee cum s-o abordez… Nu este vorba de o crimă obişnuită… poate că nici măcar nu e vorba de o crimă, iar cei implicaţi fac parte din „high society“. Pe scurt, doctorul Frank Simey este bănuit de tentativă de ucidere a celei de-a treia soţii a sa, Edith, născută Devenpole, fiind suspectat de utilizarea, în acest scop, a unei otrăvi necunoscute.
Inspectorul Pearson îl puse, astfel, la curent cu datele problemei, dacă se pot numi astfel.
– Şi încă ceva, spuse inspectorul Pearson, cît mai multă discreţie, şi ţine-mă la curent cu tot ce afli.
Cu o mişcare bruscă, sergentul Garfield se ridică din fotoliu şi, cu o strîngere puternică de mînă, îşi luă rămas bun de la şeful său. Fără a pierde nici o clipă, după ce făcu formalităţile cerute de o percheziţie, sergentul Garfield merse la Spitalul West House. Discuţia cu medicul care o îngrijea pe doamna Simey, Jim Evans, a fost săracă în detalii: „Lady Edith suferă de o afecţiune a sîngelui, datorită unei intoxicaţii cu o substanţă necunoscută. Este exclusă orice maladie microbiană“, a ţinut să-l asigure doctorul.
„Decît nimic, totuşi am reţinut ceva“, medită sergentul Garfield, în timp ce automobilul îl transporta spre locuinţa doctorului Simey. Ipoteza unei otrăviri se pare că nu este lipsită de temei. Dar cu ce? Şi mai ales în ce scop? În timp ce-l frămîntau aceste gînduri, Garfield ajunse în Wicklow Street, la numărul 2. Obişnuit să nu mai fie surprins de nimic, vila elegantă în faţa căreia se afla îi stîrni totuşi un fior de admiraţie. Străbătu cu paşi mari peluza şi sună îndelung la uşa de la intrare. Nu trebui să aştepte mult şi îi deschise un majordom. Sergentul se legitimă şi îi expuse motivul vizitei, arătîndu-i ordinul de percheziţie. Sergentul Garfield începu să-şi facă metodic cercetările. Examină îndelung apartamentul, cameră cu cameră, insistînd asupra dormitorului, care era aşa de mare încît ocupa aproape tot etajul: o cameră plăcută, cu un pat dublu de tip vechi şi cu o mobilă, de asemenea, veche, în stil georgian, fotolii mari îmbrăcate cu creton, o toaletă cu o imensă oglindă de cristal, cîteva gravuri pe pereţi. Căută urme de vărsături, bănuind că poate fi vorba de o otrăvire. Dar totul strălucea de curăţenie şi fiecare lucru era la locul său. Cum să descoperi ceva în asemenea condiţii?
Cu toate acestea, detectivul nu se descurajă. De la uşă şi pînă la pat, cercetă centimetru cu centimetru. Obosit, se aşeză în cele din urmă pe un scaun, simţind asupra sa privirea dezaprobatoare a servitorului, a cărui prezenţă mută îl acompaniase tot timpul.
(va urma)
PAUL ŞTEFĂNESCU

COMENTARII DE LA CITITORI