Cazuri celebre din istoria criminalisticii

in Lecturi la lumina ceaiului

Şi aerul poate ucide… (1)

Dosarul pe care-l prezentăm în continuare suscită un dublu interes: pe de o parte, din punct de vedere medico-legal, aspect asupra căruia vom insista în final, şi pe de altă parte, din punct de vedere al euthanasiei, problemă ce îi frămîntă atît pe jurişti, cît şi pe medici. Totul a început într-o seară geroasă de iarnă, din ziua de 4 decembrie 1949. Într-o rezervă de spital, doamna Borotto, în vîrstă de 59 ani, agoniza; din femeia frumoasă şi plină de viaţă de altădată, nu mai rămăsese decît un schelet ce cîntărea abia 40 kg, o fiinţă plăpîndă, cu faţa galbenă şi crispată de suferinţă.
La vizita de seară, infirmiera, care nu părăsise o clipă căpătîiul bolnavei, l-a întrebat pe medicul spitalului, doctorul Sander:
– Domnule doctor, pacienta suferă enorm! Nu credeţi că ar fi cazul să-i facem o morfină?
Doctorul luă pulsul pacientei şi dădu negativ din cap:
– Nu, nu este încă nevoie…
Totuşi, doctorul păru să se răzgîndească, luă o seringă şi înfipse acul în braţul stîng al bolnavei. Infirmiera, în virtutea unor deprinderi profesionale, reţinu un detaliu ce o şocă: doctorul nu luase precauţia obişnuită de a dezinfecta locul şi acul, aşa cum se procedează, de regulă, în asemenea cazuri.
Mai tîrziu, la mai puţin de o oră, Archibald Borotto, un mare negustor de untdelemn din oraş, primi un telefon de la spital:
– Domnule Borotto, vă rugăm să fiţi tare. Ne pare rău, dar avem o veste tristă…. soţia dvs. a decedat!
O tăcere apăsătoare s-a lăsat la celălalt capăt al firului. În cele din urmă, cel care fusese chemat la telefon şi anunţat că a devenit văduv a lăsat să-i scape cuvintele:
– Dumnezeu s-o ierte!
O vreme, după aceea, se va face mult caz în jurul acestei fraze.
Doamna Borotto era îngropată de circa 3 săptămîni, cînd, un modest funcţionar al administraţiei spitalului, care se ocupa, la fiecare sfîrşit de an, cu clasarea fişelor bolnavilor, a fost frapat de o coincidenţă stranie, şi anume ora injecţiei şi cea a morţii doamnei Borotto. Pe de altă parte, natura lichidului conţinut în fiolă nu era menţionată în fişă. Funcţionarul, un tip conştiincios, avea o îndoială. El s-a adresat directorului spitalului. Acesta din urmă, a fost intrigat de cele aflate şi, drept consecinţă, a semnalat faptul autorităţilor. La rîndul lor, acestea au trebuit să-şi facă datoria: au ordonat o anchetă, urmată de exhumarea corpului doamnei Borotto şi efectuarea unei autopsii amănunţite.
Corpul doamnei Borotto a fost exhumat.
Atunci adevărul a izbucnit: femeia murise nu din cauza maladiei de care suferea, ci în urma unei embolii. Dar o embolie provocată de ce? Lămurirea acestui aspect îi revenea ca sarcină şerifului O’Brien. Primul pe care l-a citat a fost medicul curant.
– Doctore Sander, toţi confraţii dvs. sînt de acord asupra unui punct: doamna Borotto a fost bolnavă de cancer, o maladie incurabilă, cu sfîrşit implacabil. Toţi cei care au examinat bolnava sînt, de asemenea, în unanimitate de acord asupra unui alt punct: ea nu mai avea decît două sau trei zile, poate chiar ore de trăit. Or, ea nu a murit din cauza cancerului ci, contrar diagnosticului pe care l-aţi menţionat în certificatul de deces…, de o embolie. Autopsia a dovedit acest lucru.
Doctorul Sander nu a răspuns nimic, şi şeriful a continuat:
– Am suficiente motive să cred că injecţia pe care i-aţi făcut-o i-a provocat moartea. Atunci, doctore Sander, vreţi să răspundeţi la această întrebare: ce conţinea seringa de care v-aţi folosit pentru a-i face o injecţie doamnei Borotto?
Doctorul Sander:
– Nimic!
Şeriful O’Brien:
– Cum vine asta, nimic?
Doctorul:
– Nimic!
Şeriful:
– Vreţi să mă faceţi să cred că seringa nu conţinea nici un medicament?
– Nici unul. Sau, mai exact, ea nu conţinea decît aer.
Calm, medicul i-a explicat şerifului ceea ce, de fapt, toţi medicii din lume cunosc, ca şi asistentele medicale de altfel: e suficient să introduci o cantitate oarecare de aer, cam cîţiva zeci de centimetri cubi, într-o venă, pentru ca această coloană de aer, intrată în torentul sanguin, să provoace, după cîteva minute, oprirea inimii, prin embolie. După care doctorul Sander a adăugat:
– Nu una, ci patru injecţii i-am făcut, apăsînd de mai multe ori pistonul seringii pînă la un volum de 40 cm3… În 10 minute totul era terminat.

(va urma)
PAUL ŞTEFĂNESCU

COMENTARII DE LA CITITORI