Cazuri celebre din istoria criminalisticii

in Lecturi la lumina ceaiului

Şi aerul poate ucide… (2)

Şeriful O’Brien, lămurit şi, totodată, şocat de aceste amănunte, oferite de medic, s-a simţit obligat să-l pună în gardă:
– Doctore, oricare ar fi motivul pe care veţi vrea să-l invocaţi, din acest moment, în mod formal, vă acuz că aţi comis o crimă şi sînteţi pasibil de pedeapsa cu moartea… Sînteţi conştient de aceasta?
– Da, răspunse medicul Sander.
În realitate, şeriful îi oferise doctorului Sander o posibilitate de salvare, dar acesta se comporta ca şi cum urmărea să se autoacuze, astfel încît, în cele din urmă, şeriful, nemaiocolind problema, l-a întrebat direct:
– Există, totuşi, ceva ce nu înţeleg sau care îmi scapă: aţi notat cu scrupulozitate în fişa medicală a bolnavei că i-aţi făcut această injecţie la o anumită oră. Pentru ce?
– Aşa prevede regulamentul, răspunde politicos medicul.
Dacă doctorul Sander ar fi neglijat să menţioneze în fişă că i-a făcut o injecţie bolnavei la ora care coincidea cu aceea a decesului, nimeni nu s-ar fi sesizat. Sistemul său de apărare (sau mai curînd primul sistem de apărare, căci el şi-l va schimba mai tîrziu) ţine de un singur cuvînt: „Euthanasie“, un cuvînt care vine de la grecescul „eu“, ce înseamnă „frumos“, sau „bine“, şi „Thanatos“, însemnînd „moarte“. Euthanasia este, deci, „moarte blîndă“, sau „moarte frumoasă”. Ca s-o spunem deschis, doctorul Sander, de fapt, a urmărit să pună capăt suferinţelor doamnei Borotto şi, din acest motiv, a acţionat după cum am văzut.
La începutul acestei afaceri, numeroşi oameni gîndeau că euthanasia are un „spate“ sigur. Nimeni nu ignoră faptul că sînt medici care, în unele cazuri, o practică, acţionînd discret, potrivit propriei conştiinţe, şi procedează astfel ca nimeni să nu ştie nimic. A practica, însă, euthanasia şi a o proclama şi susţine, în mod public, devine de acum un lucru suspect, şi şeriful a considerat necesar să-şi reînnoiască întrebarea sub o altă formă:
– De ce aţi informat administraţia, menţionînd în fişă că n-aţi aplicat regulamentul?
Doctorul Sander a ridicat privirea:
– Nu am nimic de ascuns. Ştiam că acţionasem contrar legii, dar aveam, în mod normal, dreptul s-o fac.
Medicul avusese în vedere, oare, doar principii de ordin umanitar? Nu se punea nici o problemă de ordin financiar, nici o problemă de moştenire nu intervenise ca să-l influenţeze în decizia sa? Nu avea cumva vreo legătură cu soţul doamnei Borotto, care spusese, uşurat, „Dumnezeu s-o ierte“ atunci cînd aflase vestea morţii soţiei sale?
Aceste întrebări îi veneau firesc în minte şerifului. Într-o mică localitate cu 85.000 locuitori, ancheta nu era greu de făcut: detaliile vieţii private, comportamentul zilnic al fiecăruia, totul este observat, reperat, comentat ca fiind bine sau rău, mai ales dacă e vorba de notabilităţi ale oraşului. Doctorul Sander, ca şi doamna Borotto, făceau parte dintre personajele de vază pe plan local.
Domnul Borotto, negustorul angrosist de ulei, îşi iubea mult soţia. Nu era decis s-o interneze în spital, însă a luat această hotărîre în momentul în care a înţeles că toţi medicii la care apelase pînă atunci se dovediseră neputincioşi şi, mai ales, după ce a văzut că suferinţele bolnavei deveneau din ce în ce mai cumplite. Cînd s-a hotărît s-o încredinţeze serviciului doctorului Sander, soţia sa era deja într-un stadiu avansat al bolii, iar drogurile obişnuite, ca morfina şi heroina, nu mai reuşeau să-i atenueze suferinţele. El a recunoscut, fără să încerce să ascundă acest lucru, că îi spusese atunci medicului: „Suferă mult, sărmana. Te rog mult, doctore, fă ceva“. Era o rugăminte pornită din sentimentul de compasiune, dar care, evident, putea fi interpretată în moduri diferite. În privinţa doctorului Sander, poliţiştii au adunat doar informaţii favorabile. Era un bărbat de 41 ani, bine clădit, sănătos, tatăl a 3 copii, avînd un cămin echilibrat. Era căsătorit cu o femeie pe care o adora şi care avea să declare: „Dacă nu a ascuns că i-a făcut injecţia, a făcut acest lucru pentru că e absolut cinstit“.
„Absolut cinstit“ este puţin spus. În cei 10 ani de cînd practica medicina la Manchester, doctorul îşi crease o reputaţie de filantrop. În Statele Unite, securitatea socială nu există: fiecare e liber să încheie o asigurare, pe baza căreia, în caz de boală, banii îi vor fi rambursaţi. Dar acela care nu o face, trebuie să-şi plătească medicul din banii săi.
Atunci cînd bolnavii pe care îi examina nu erau suficient de înstăriţi pentru a plăti costul unei consultaţii, doctorul Sander nu pretindea de la ei nici un onorariu.

(va urma)
PAUL ŞTEFĂNESCU

COMENTARII DE LA CITITORI