Cazuri celebre din istoria criminalisticii

in Lecturi la lumina ceaiului

Şi aerul poate ucide… (3)

În plus, pacienţilor cu adevărat foarte săraci, le cumpăra medicamentele din banii săi. Bunul doctor Sander avea un spirit mereu treaz. Înainte cu un an de drama de care vorbim, călătorise în Anglia, în interes de serviciu, pentru a studia modalităţile în care britanicii gestionează problema serviciilor medicale acordate populaţiei.
Şeriful O’Brien se văzu nevoit să pună capăt primului său interogatoriu, reamintindu-i doctorului Sander că era posibil să i se dea una dintre pedepsele cele mai grave, cea capitală, chiar dacă se preciza că era vorba de o crimă de euthanasie.
Cu toate acestea, după ce a depus o cauţiune de 25.000 dolari, doctorul, care risca o pedeapsă capitală, a fost lăsat în libertate pînă la proces. A doua zi după ieşirea din închisoare şi-a reluat activitatea normală la spital şi a participat la o naştere.
Opinia publică era pasionată de cazul doctorului Sander. Unii oameni erau de partea sa, iar alţii, contra. Cei care îl aprobau, spuneau că a făcut o faptă caritabilă, iar ceilalţi îl învinuiau că ar fi intervenit în treburile lui Dumnezeu, care spune: „Să nu ucizi“. Scrisorile în favoarea sa, ca şi cele ce îl blamau pentru fapta comisă, umpleau paginile ziarelor locale. În această dispută, va apărea curînd o fisură. Dintre cei 85.000 locuitori cît avea oraşul, două treimi erau catolici (majoritatea avînd ascendenţă franceză), iar cealaltă treime era formată din protestanţi. Catolicii, fiind cei mai numeroşi, firesc, îl condamnau pe medic. La protestanţi, în schimb, el găsise înţelegere, şi aceştia nu conteneau să-i acorde consimţămîntul lor: organizau rugăciuni pentru a-i veni în ajutor şi afirmau că este un binefăcător al umanităţii. Mai mult, un pastor a declarat, chiar în timpul unei predici, că el însuşi este partizanul euthanasiei, spunînd: „Să avem curajul să acţionăm aşa cum doreşte umanitatea“.
În scurt timp, controversele au depăşit cadrul oraşului, propagîndu-se în întreaga ţară. Afacerea era urmărită cu interes de foarte mulţi oameni. Corpul medical nu a putut să rămînă pasiv şi a intervenit, luînd parte la dezbateri, dar nu s-a situat totuşi pe o poziţie oficială, în rîndurile sale părerile fiind, şi ele, împărţite. Unii dintre confraţii doctorului Sander se întrebau dacă nu cumva acesta urmărise să-şi facă o publicitate zgomotoasă, provocînd în mod deliberat această dezbatere publică în problema euthanasiei. Pentru alţii, dimpotrivă, ea constituia o dovadă suplimentară a curajului de care dăduse dovadă doctorul Sander, un motiv în plus pentru a-l absolvi şi pentru a-l transforma într-un martir şi un erou. Aceşti susţinători contau pe el şi pe procesul în care era implicat, pentru a face să progreseze ideea că euthanasia trebuie să fie admisă atît de societate, cît şi de lege.
Cu toate acestea, doctorul Sander era, practic, condamnat, şi nici nu putea fi altfel. Într-adevăr, dacă ar fi fost achitat, aceasta ar fi însemnat că practicarea euthanasiei nu constituie o crimă. Or, chiar partizanii euthanasiei ştiau că aceasta nu poate fi acceptată decît în cazuri extreme şi rare, în cadrul legii şi al unor reglementări foarte stricte; altfel, sub acest pretext, oricare ar fi putut omorî pe cineva. Din păcate, aceste reglementări şi legi încă nu existau. Chiar dacă se accepta principiul, trebuiau să treacă ani de zile pentru a-l pune la punct. Deci, chiar partizanii euthanasiei erau obligaţi să recunoască faptul că doctorul Sander, prin exemplul său, provocase o mare dezordine în societate. Iată pentru ce, oricare ar fi fost opinia intimă a judecătorilor, aceştia erau obligaţi să condamne un doctor care declarase: „Mi-am ucis în mod voit bolnava“.
Cînd, la 20 februarie, doctorul Sander a ajuns la tribunal, o mulţime enormă staţiona în faţa intrării. În ciuda temperaturii scăzute din ziua aceea – termometrul marca 19 grade sub zero – oamenii au aşteptat în frig, pentru a-l aclama pe medic. Toţi cei prezenţi erau partizanii declaraţi ai euthanasiei. Curînd, însă, ei vor fi decepţionaţi. Căci audierea martorilor va fi marcată de o lovitură de teatru.
Pentru a înţelege acest extraordinar proces, nu trebuie să se uite că decizia finală depindea de 12 juraţi, fiecare avînd propriul caracter, propriul temperament, precum şi convingeri religioase şi morale diferite. Ei au trebuit să fie aleşi dintre cei menţionaţi pe o listă cuprinzînd 146 de nume. Unii dintre aceştia căutau să se dea la o parte, declarînd că au o opinie preconcepută, lucru care, în mod automat, îi excludea de a mai participa la proces şi, deci, de a mai fi incluşi pe lista celor 12. Alţi candidaţi-juraţi au fost refuzaţi de apărare sau de acuzare, invocîndu-se fie convingerile lor religioase, fie părerile pe care şi le afişaseră în mod public, în prealabil.

(va urma)
PAUL ŞTEFĂNESCU

COMENTARII DE LA CITITORI