Ce a gãsit Napoleon în cripta secretã de la Kremlin (2)

in Așa vă place istoria

Intrigat, Napoleon a pornit el însuşi în fruntea unei puternice gãrzi, ca sã dezlege taina dispariţiei oamenilor sãi. Şi aşa a ajuns în faţa porţilor ferecate. Cu ajutorul dinamitei, porţile au fost înlãturate, iar împãratul şi suita sa se pomenirã într-o încãpere imensã. Deasupra pereţilor de piatrã atîrnau vechi icoane în bronz, iar în nişele sãpate în pereţi se gãseau nenumãrate statui înveşmîntate cu haine scumpe şi împodobite cu pietre scumpe. Cadavrele soldaţilor care fuseserã trimişi mai înainte zãceau în apropierea porţilor sfãrîmate.
Interiorul încãperii atît de stranii cuprindea şi 19 sicrie, dintre care unul pãrea mult mai greu decît celelalte şi avea un aspect bizar. Atenţia lui Napoleon se opri asupra acestui sicriu şi ordonã sã fie deschis. Cînd capacul a fost ridicat, scheletul unui preot, înveşmîntat într-un giulgiu alb, se ridicã şi arãtã cu mîna spre împãrat. În acelaş timp, s-a produs şi un zgomot straniu. Marele Napoleon, cãlit în atîtea lupte grele, n-a putut totuşi sã reziste spaimei: împreunã cu toţi cei care îl urmau, se repezi spre poartã şi alergã în grabã spre ieşirea din tunel. Revenit la suprafaţã, a fost întîmpinat de vestea incendierii Moscovei. Aceasta este întîmplarea „micului caporal“ din subteranele Moscovei. Incendiul Moscovei nu i-a mai permis sã întreprindã o nouã cercetare.
O explicaţie interesantã, care dovedeşte cã întîmplarea de mai sus n-a avut nimic supranatural, a venit mulţi ani mai tîrziu, atunci cînd Lenin a ordonat sã se facã sãpãturi dedesubtul Catedralei Uspenski. Cercetãtorii, printre care se numãrau şi cîţiva arheologi de seamã, au descoperit, într-adevãr, o criptã cu mai multe sicrie. Într-unul dintre acestea s-a gãsit corpul mumifiat al unui bãtrîn arhiepiscop. Cînd s-a încercat urnirea corpului, acesta a opus rezistenţã, iar dintr-un colţ al zidurilor au început sã se rãsune nişte zgomote stranii. Cei mai mulţi dintre lucrãtori au fost atît de înspãimîntaţi la auzul sunetelor, încît o luarã la fugã. Bãtrînul arhiepiscop era înmormîntat în veşmintele aurite şi presãrate cu pietre preţioase, iar arheologii doreau sã le pãstreze intacte. De aceea, în ciuda zgomotelor ce veneau dinspre ziduri, s-au strãduit sã ridice cadavrul. Astfel s-a putut constata cã bãtrînul arhiepiscop era prins de cosciug cu nişte lanţuri care aveau, totodatã, o ramificaţie ce pornea de la fundul raclei pînã la pereţii criptei. În pereţi era instalat un aparat rudimentar, care producea un zgomot asemãnãtor loviturilor de ciocan ale fierarilor. Cînd corpul se ridica din cosciug, aparatul începea sã funcţioneze. Era, deci, un mecanism foarte simplu, dar, în acelaş timp, cu un efect extraordinar pentru cei superstiţioşi.
Iatã dar un indiciu pentru caracterul verosimil al întîmplãrii lui Napoleon Bonaparte. Este posibil ca porţile sã fi fost, şi ele, prevãzute cu oarecare mecanisme ingenioase, capabile sã-i ucidã pe cei care reuşeau sã le deschidã. În mod sigur, cei pe care Napoleon i-a trimis la început au descoperit secretul deschiderii porţilor, dupã care acestea s-au închis din nou, omorîndu-i. Profesorul arheolog Stelletezky a gãsit în Turnul Rotund – unul din cele 12 turnuri care strãjuiesc Palatul Kremlinului – dovezi privind existenţa unui pasaj subteran care ducea, într-o parte, spre palat şi, în cealaltã parte, spre o porţiune a Moscovei, numitã „Oraşul alb”. Profesorul a mai gãsit urme de drumuri subterane sub Turnul Varvarscki, sub fostul Spital Golytzin şi sub zidurile a douã mînãstiri. Toate aceste drumuri subterane urmeazã sã fie cercetate cu amãnunţime.
Ceea ce lumea ştiinţificã sperã sã gãseascã în urma lucrãrilor arheologice întreprinse este, mai ales, vestita bibliotecã a lui Ivan cel Groaznic. În numeroase documente ale vremii se vorbeşte despre valoarea şi raritatea acesteia. Se spune cã biblioteca ar fi cuprins vreo 800 de manuscrise pe pergament. În majoritate, acestea erau greceşti, dar se gãseau şi multe astfel de manuscrise latine. Sînt indicii sigure chiar şi asupra autorilor acestora. Unele dintre nume, cum sînt acelea ale lui Cicero, Suetonius, Tacit şi Polybius, ne sînt chiar familiare. Erau, însã, şi unii autori necunoscuţi pentru cercetãtorii clasicilor. Printre documentele latine, se spune cã s-ar afla şi povestea lui Titus Livius. Toate pergamentele erau pãstrate în scoarţe aurite şi împodobite cu pietre preţioase.
* * *
Cronicile timpului sînt pline de cruzimile lui Ivan cel Groaznic. Contemporanii acestui autocrat spun despre el cã ar fi fost un bun orator şi cã era chiar foarte bine pregãtit în chestiuni teologice. Avea obiceiul, mai ales dupã ospãţuri, cînd era sãtul de mîncare şi bãuturã, sã spunã versuri. Ţarul acesta era un Nero barbar. Nu era numai un despot, care a ordonat nenumãrate execuţii groaznice, dar el însuşi, cu mîinile sale, i-a ucis pe Patriarh şi pe propriul sãu fiu. Un elefant care i-a fost trimis în dar, din Persia, şi care refuza cu încãpãţînare sã îngenuncheze în faţa lui, a fost osîndit la moarte de tiran. Cu toate acestea, Ivan cel Groaznic a fost acela care, cel dintîi, a cãutat sã introducã primul tipar la Moscova, astfel cã, sub domnia lui, a apãrut prima carte bisericeascã în limba slavonã. Descoperirile vor stîrni, desigur, aceeaşi senzaţie pe care a stîrnit-o şi gãsirea relicvelor din vremea lui Tutankhamon.

Sfîrşit

COMENTARII DE LA CITITORI