Ce analişti curajoşi are America!

in Lecturi la lumina ceaiului

Şocul post-electoral al Europei

Rezultatele recentelor alegeri pentru Parlamentul European au fost descrise în presă şi de către cercurile politice europene şi nord-americane ca un şoc, sau o criză, iar ridicarea dreptei, asemănătoare cu cea a fascismului, în anii ’30. Toate acestea nu au nici un sens. Ceea ce a făcut votul de la europarlamentare a fost să aducă 150 de „anti-europeni“ într-un Parlament cu 751 de membri, un Parlament cu o putere minusculă, în comparaţie cu cea a Comisiei Europene şi a Consiliului Europei, şi chiar în comparaţie cu puterea parlamentelor naţionale ale statelor membre.

În continuare, partidele naţionale extremiste din Grecia, Ungaria, Danemarca, Olanda, sau Liga Nordului din Italia, de exemplu, socotite contra romilor, antisemite sau antiislamice, au, toate, un număr redus de membri. În Franţa, Frontul Naţional actual, spre deosebire de ceea ce a fost pe vremea lui Jean-Marie Le Pen, nu mai are nimic în comun cu antisemitismul şi negaţionismul trecutului şi, sub conducerea lui Marine Le Pen, a triumfat asupra socialiştilor şi centrului-dreapta.

Un alt triumf senzaţional l-a cunoscut Partidul Independenţei din Marea Britanie, un partid care apără şi promovează suveranitatea naţională. Şi trebuie spus că nu este nimic „extremist“ sau reacţionar în a-ţi apăra suveranitatea naţională – americanii fac chestia asta tot timpul. Suveranitatea a fost tema cea mai importantă la ultimul vot general pentru Parlamentul European, iar acest vot a fost unul Anti-UE, aşa cum s-a întîmplat în 2005, atunci cînd francezii şi olandezii au respins Constituţia europeană, pentru că nu au vrut să fie în subordinea unui guvern european pe care nu puteau să-l controleze.

Votul de la sfîrşitul lunii mai indică, de asemenea, faptul că au apărut resentimente puternice şi o rezistenţă faţă de crizele economice şi bancare, pricinuite în sudul Uniunii de politicile „neoliberale“ şi de austeritate monetară ale Băncii Centrale Europene (sub presiune germană), Comisiei Europene şi Fondului Monetar Internaţional, ultimul controlat de americani. A fost, într-un cuvînt, un vot contra monedei euro. A fost, de asemenea, un vot împotriva politicii Schengen, de liberă trecere prin frontierele celor 19 membri a persoanelor cu documente UE valide, şi împotriva politicii imigraţioniste actuale a UE, care victimizează statele membre de la Mediterana, cele care culeg din mare mii de imigranţi potenţiali, şi sînt obligate să-i adăpostească numai ele, în timp ce statele nordice nu vor să-i primească pe aceşti imigranţi potenţiali şi nici măcar să audă de ei.

În sfîrşit, a fost un vot împotriva tehnocraţilor şi birocraţilor de la Bruxelles, care vor să reglementeze totul, să impună un conformism chiar şi în chestiuni minore, cele care ar trebui lăsate în seama statelor individuale, în timp ce problemele majore, cum ar fi, de pildă, comerţul internaţional al UE şi reglementările sale, nu se dezbat cu publicul, ci doar cu lobby-ştii. În sfîrşit, chestiunea fundamentală, încă nerezolvată, este ce anume doreşte să devină, în final, această asociere a europenilor? Ea a fost politică la începuturi (Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului), pentru că numai o unificare industrială franco-germană putea face imposibil, în viitor, un război între ele.

O logică asemănătoare, a reformelor economice ca stimulent al schimbării politice, a continuat de atunci şi pînă astăzi, dar acum reforma economică (moneda euro şi Banca Centrală) a produs efecte inverse, a stîrnit o răzmeriţă capabilă să distrugă Uniunea Europeană. În ce mă priveşte, ca o persoană din afară, dar îngrijorată, cred că a venit timpul ca lucrurile să se întoarcă la un model de alianţă internaţională a statelor europene suverane, însoţită de tratate de cooperare pragmatică, consultări reciproce, colaborare şi asistenţă. Statele Unite au fost modelul original, după care europenii postbelici au dorit să edifice o naţiune europeană. Astăzi, modelul original menţionat este foarte aproape de a deveni o naţiune eşuată, distrusă de ambiţii mult prea mari, de supra-extindere şi de instituţiile sale de guvernămînt. Europa este o civilizaţie, nu o naţiune, iar o civilizaţie trebuie apărată.

William Pfaff

COMENTARII DE LA CITITORI