Ce nevoie mai avem de unguri?! Noi, românii, sîntem suficienţi!

in Editorial

Motto: „Nu poţi să zici nimic în apărarea/ acestei ţări, tribunilor din veac/ devii suspect, se cheamă chiar Salvarea/ eşti ştampilat «nebun fără de leac»“. (Corneliu Vadim Tudor)

2017 trebuia să fie un preambul, un an pregătitor pentru aşteptatul Centenar. În 2017 trebuia să se adune tot ce era mai bun în ţară, astfel ca împlinirea secolului de Românie Mare să ne găsească uniţi într-o aspiraţie comună – aceea de a fi Mari, de a merita aprecierea şi laudele lumii întregi.

Ironia sorţii mă face să scriu acest editorial în noaptea dintre 21 şi 22 decembrie. Scriu, sînt obosit, şi nu pot să nu-mi aduc aminte de acum 28 de ani, cînd noaptea părea de pe alt tărîm… De fapt, sînt obosit tocmai pentru că momentul de acum 28 de ani mă trimite la comparaţii pe care nu am puterea să le ignor, nici să le controlez.

Simt senzaţia unei căderi fără oprire, într-o prăpastie a calităţii sufleteşti, intelectuale, intenţionale, educaţionale, empatice… Sincer, mă îndoiesc că azi poate crede cineva că atunci ficare dintre noi, românii, eram părţi ale unei lumi gata de a-şi lua zborul către înaltul binelui şi încrederii în oameni… cum ar putea să creadă aşa ceva? Cum ar putea, cînd lumea lor este una a suspiciunii care trimite după gratii, lumea lor dispreţuieşte oamenii după opţiune, după etnie sau naţionalitate, după venituri, după locul de muncă, după vîrstă… Lumea lor se exprimă în pericole, terorişti, penali, înarmare, procurori, servicii speciale, istorie călcată în picioare… Dumnezeule, asta e lumea dintre 21 şi 22 decembrie 2017!

Da, cu asta ar trebui să încep – 2017, anul care ar fi trebuit să pregătească centenarul Marii Uniri, poate fi consemnat ca un an al dezbinării naţionale. O dezbinare rea, urîtă, decerebrată, între oameni transformaţi în exponenţi ai urii şi dispreţului ireductibil. Rîsul este cît se poate de amar – aceştia sînt cei care vor celebra la anul Centenarul!

Ar trebui să spun că e anul în care s-a reuşit distrugerea clasei politice româneşti, a celor două mari partide, PSD şi PNL; PNL, prin totala anihilare a conducerii partidului, demonstrată prin obedienţa sinistră faţă de un personaj ajuns dintr-o eroare preşedinte al statului, dar şi atît de ridicol simbolizată prin „săriturile” de maimuţoi dresat ale urmaşului Brătienilor; PSD a fost transformat într-o unealtă, prin impunerea unor personaje care au legături clare cu serviciile – şi care nu au nici o treabă cu dorinţele partidului. Cît despre calitatea structurii superioare a partidelor sau a demnitarilor – este chiar de noaptea minţii. În plus, şi-au pierdut cele două partide identitatea ideologică – sigur, da!

2017 a fost anul în care a căzut un cap al Serviciilor, dar – oroare! „Sistemul” s-a dovedit a fi precum legendara Hidră, în locul unui cap au crescut două! Da, au apărut un dezvăluitor – doi, dar, despre ce vorbim aici?! Sistemul a impus premierul, un personaj cu totul absurd, nepotrivit, Sistemul a impus ministrul de Externe, un alt om de-al lor, sistemul se joacă anchetînd Hotărîri de Guvern, Sistemul… ucide! Da, oameni care aveau pe mînă afaceri uriaşe cu control şi susţinere clare, ei bine, asemenea oameni s-au „sinucis”! Evident, anchetele asupra gesturilor inexplicabile au confirmat absurdele supoziţii!

2017 este anul în care golănia şi huliganismul au devenit maniere în Parlament. Fluierăturile, demonstraţiile cu insulte în plen, injuriile sînt obişnuite – au devenit fapte cotidiene! – într-un Parlament devenit bîlci. Dar bîlci este tot ceea ce se întîmplă legat de politică. 2017 e anul în care Preşedintele a încălcat flagrant legea, impulsionînd manifestaţiile împotriva guvernului şi a majorităţii parlamentare, deciziile CCR aduc după sine critici vehemente şi cereri de demitere a singurei instanţe constituţionale, magistraţii fac politică, magistraţii sînt împărţiţi în tabere… şi cîte ar mai fi de adăugat! Ah, să nu uit, Biserica e atacată – asta că tot fac referire la unul dintre motivele Revoluţiei şi revoltei românului din ’89. Vă place 2017? Atunci ce speraţi de la 2018? Marea Unire? Centenarul? Speraţi să fie mai mult de cîteva manifestaţii fastuoase, prilej de cheltuit sume imense?

De fapt, mă tem că Aniversarea Marii Uniri nu va fi decît un nou prilej de dezbinare, de scandal şi acuzaţii, de radicalizare a unor aşa-zise tabere. Spun aşa-zise, pentru că, în ciuda vehemenţei radicale, există suficientă alienare şi un soi de senilitate ca să se uite că, în urmă cu puţin timp, cei pe care îi detestă azi erau aliaţi, iar acum cei pe care îi acuzau de toate relele cîntă fals în acelaşi cor de pripas.

2017 e anul în care s-a săvîrşit din viaţă regele Mihai, această legendă vie a unui trecut răspovestit de părinţi şi bunici, un fel de icoană pentru mulţi români; şi ce să vezi, nici nu a apucat să ajungă Sus bătrînul Lear, că „prea plecaţii” lui fideli, românii, au început să-i conteste voinţa succesorală, ba chiar să-i nege existenţa sau cel puţin luciditatea ultimilor ani. Monarhiştii se ceartă între ei, ajungîndu-se, în acest an pre-Centenar, să aibă un motiv de sfadă chiar din zona virtualului – Coroana României! Ei, dar pragul Centenarului aduce şi acest nou şi interesant subiect, care are cele mai mari şanse la o poziţie în topul scandalurilor lui 2018; după 28 de ani de „democraţie” republicană, există o majoritate – spun multe sondaje! – sătulă de experienţa prezidenţială, sau măcar de acord să supună unui referendum naţional forma de guvernămînt – republică, ori monarhie constituţională? Sigur, atunci Coroana nu ar mai fi ceva virtual.

2017 e anul în care mi-am pus întrebarea unde se va opri goana după senzaţional a celor care vin? Mentalul colectiv este dependent de acest microb – realul, dacă nu e senzaţional, nu există! Mori din nou, Descartes! Nu e „adrenalină”, e o boală psihică la nivelul societăţii! Aştept ca în 2018 diverşi istorici ai „şcolii” Lucian Boia să scrie povestea Centenarului pe baza crimelor, bordelurilor şi conspiraţiilor, să calce în picioarele „adevărului” legendele acelor făuritori, pentru că, nu-i aşa, va trebui să dovedim „responsabilitate”, să ne „asumăm istoria, aşa cum a fost, nu cum o prezenta istoriografia naţionalist-comunistă a lui Ceauşescu”. Nu mai ştiu cine a formulat primul demenţa asta, dar cu siguranţă a avut urmaşi. Iar 2017 precede şi centenarul naşterii lui Nicolae Ceauşescu, ori, iată cum au fost reluate şi amplificate atacurile şi mistificarea istoriei celui mai mare conducător român şi a perioadei de maximă independenţă a ţării! 2017 e anul în care nişte octogenari au fost încarceraţi pentru vina de a fi fost tineri ofiţeri într-o perioadă şi o funcţie ingrată, cînd vremurile, mai mult decît oamenii, au călcat în picioare oameni şi destine. Avea vreun rost nebunia proceselor Vişinescu sau Ficior? În opinia mea nu, dar, vai, cîţi oameni, chiar de vîrsta mea, s-au bucurat! Nu se cunoaşte şi nu se înţelege istoria, ceea ce face ca societatea actuală să nu priceapă ce se petrece cu ea.

Mă gîndeam la vremurile „obsedantului deceniu” – da, s-au comis crime şi atrocităţi, dar lumea venea după cea mai cumplită perioadă, războiul mondial, cu zecile de milioane de morţi şi o ură mortală răspîndită la scară planetară; dar aceeaşi generaţie a „obsedantului deceniu”, cu tot cu vişineşti mai mici sau mai mari în grad, a fost capabilă să îşi regăsească umanitatea, dechizînd fereastra decadelor păcii şi construcţiei, ’60 şi ’70, două perioade de bucurie, bunăvoinţă – de lume nouă a unor oameni noi. Noi parcurgem acum un sens invers, cum spuneam, alunecăm într-o prăpastie, iar Vişinescu nu este o pedeapsă pentru el, ci un reper pe calea prăbuşirii noastre; noi l-am recuperat pe torţionarul uitat chiar de el însuşi, cum am recuperat crimele făcute în clipe de război de militari – sau cum am acceptat să fim numiţi criminali ai istoriei, fiind, mai nou, clasaţi pe locul doi după Germania hitleristă ca număr de evrei ucişi în Holocaust! Da, s-a spus asta în 2017, oficial, de către cea mai importantă organizaţie mondială evreiască, s-a spus asta în acelaşi an în care cei de lîngă noi se bucurau de pedepsirea „torţionarilor”. Pregătim Centenarul, nu-i aşa? Coliva României mari e pregătită… iar bomboana cred că se va pune anul viitor – ce aţi zice dacă Ion Iliescu, primul preşedinte al României „democratice”, ar fi condamnat la închisoare cu executare? Mă gîndesc cu groază nu la chinul venerabilului, cît la bucuria dementă cu care o mare parte dintre români ar primi un asemenea act! Ce condamnare mai bună ar putea exista? Antonescu – condamnat, Dej – damnat, Ceauşescu – condamnat, Iliescu – condamnat… Trei sferturi din povestea Centenarului stă sub semnul condamnării – asta e perspectiva cu care păşim în 2018.

Poate vă miraţi că nu am scris nimic despre planurile Ungariei revizioniste… Dar oare mai e nevoie, cînd noi avem atîta material propriu? Întrebam în titlu, oare mai avem nevoie de alţii să ne rupă, cînd noi am ajuns să facem asta atît de cumplit? La finele lui 2017, cea mai potrivită întrebare este „Noi sîntem români?!”.

De aceea nu pot să urez cititorilor „României Mari” decît atît – fiţi tari, sînteţi ultimii care mai duceţi un mesaj curat pentru România Mare. Sîntem puţini acum, dar, iată, Dumnezeu a ajutat pînă acum această ţară, chiar (sau mai ales) împotriva dorinţei românilor de a se autodistruge.

La Mulţi Ani, România, Dumnezeu e Mare!

DRAGOS  DUMITRIU

 

Violenţa programatică şi generaţia imbecilizării

COMENTARII DE LA CITITORI