CEI 7 MAGNIFICI

in Alte știri

Am mai mulţi prieteni în pămînt decît la suprafaţă –

 

Bellu nu este un cimitir. Este un pantheon – cuvînt care, în greaca veche, se traduce prin ,,toţi zeii”. Pentru mine, sanctuarul din Calea Şerban Vodă e o dovadă vie a valorii excepţionale a civilizaţiei româneşti. De zeci de ani eu depun flori la mormîntul lui Eminescu. A fost unul dintre idolii adolescenţei mele, alături de Napoleon, Goethe, Beethoven. Îi datorez enorm, ca om şi ca scriitor, acestui sfînt. Pentru că, neîndoielnic, Eminescu a fost un sfînt. Îl consider printre prietenii mei, deşi, evident, am trăit în epoci diferite. Prietenii lui din timpul vieţii au fost extrem de puţini, fiindcă el era foarte exigent şi pîrjolea totul în jur. Dar, odată stinse patimile acelor vremuri, el a dobîndit milioane de prieteni. Mă uit cu cîtă veneraţie vin oamenii, în pelerinaj, la mormîntul său. Mai ales copii, elevi şi studenţi. Am văzut şi studente de la Institutul Teologic. De exact 25 de ani – 15 iunie 1989 – de crucea lui este legată o panglică de mătase Tricoloră, care provine de la coroanele de flori depuse de mine. Mint unii că n-ar fi fost voie să vină lumea la mormîntul său, că dictatura etc. În acea zi, memorabilă, 15 iunie 1989, acolo m-am întîlnit, întîmplător, cu un mare interpret de operă: basul Nicolae Florei. Am făcut şi fotografii împreună, înconjuraţi de zeci de oameni. Nu ne-a oprit nimeni. Locul de veci unde se odihneşte, sub o grădină de flori şi lumînări, Luceafărul exercită un magnetism formidabil, nu numai pentru români, ci şi pentru străini. Personal, m-am luptat ca doi prieteni autentici ai mei să fie înmormîntaţi în acel perimetru sacru.

E vorba de colonelul Gh. Eminescu (mort în 1988) şi de scriitorul Eugen Barbu (mort în 1993). Ei nu aveau loc de veci acolo, ba chiar nepotul poetului ar fi trebuit să fie îngropat la… Pătrunjelu! Dar m-am bătut ca un leu şi am reuşit să-i aduc acolo unde se cuvenea. Nu intru în amănunte, important e rezultatul. O dată pe lună, eu şi fiicele mele îngrijim TOATE mormintele scriitorilor români din Constelaţia Eminescu, de la Bellu: Caragiale, Coşbuc, Rebreanu, Sadoveanu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Nicolae Labiş, Constantin Gane, Grigore Hagiu, Gh. Pituţ, Ion Iuga, Mircea Nedelciu, Augustin Z.N. Pop ş.a. Pe unii i-am cunoscut. Pe alţii, nu. Dar toţi sînt atinşi de aripa Îngerului – Poetul Naţional. Toţi au, după moarte, un destin excepţional, împărţind acelaşi pămînt şi aceeaşi veşnicie cu el, Zeul tutelar al culturii române. Recapitulînd, pot spune că cel mai mult sînt legat de cei 7 magnifici: Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Aristide Buhoiu. Lor le datorez cel mai mult. Pe la unii dintre ei, nu mai are cine să treacă, totul ar fi pustiu şi paragină fără mine şi copiii mei. Dar aşa lucrează Dumnezeu: a trebuit să rămîn eu, dintr-o generaţie mai tînără, şi să mă îngrijesc, după datina creştină, de cele trebuincioase. Uneori, mă gîndesc ce bine ar fi ca o televiziune să instaleze acolo, eventual în crengile teiului ce străjuieşte gropniţa eminesciană, o cameră de filmat – ce spectacol ar fi! Ce recoltă bogată! Ce caleidoscop al vieţii şi al morţii, cu perechi de tineri îndrăgostiţi, cu tineri romantici (cum eram şi eu, în anii ’60, cînd veneam acolo cu colega mea de la Sf. Sava, Anca Bogdan, fiica actriţei Margareta Pogonat)! Doar cîteva locuri pe pămînt m-au emoţionat la fel. Unul este Pantheonul din Sankt Petersburg, unde am depus flori, în 2005, la mormintele lui Dostoievski, Ceaikovski, Glinka, la cel al sorei lui Puşkin. După un an, am fost, cu o frumoasă coroană de flori, la mormîntul lui Esenin, din Moscova. În mai 2004, pe drumul de întoarcere de la Auschwitz, mi-am dus familia şi la Cimitirul Central din Viena, unde ne-am recules la mormintele lui Beethoven, Schubert, Johann Strauss şi la cenotaful lui Mozart. Vizavi de mormîntul lui Beethoven este mormîntul unui român, baron al imperiului – cred că aceea e cea mai înaltă onoare pe care a cunoscut-o un conaţional al nostru.

Clipe de reverie şi pace sufletească… O stare de bine, după care sufletele noastre tînjesc. Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară în funcţie de preţuirea celor dispăruţi. Dar au dispărut, ei, cu adevărat? Pentru mine, nu. Ei sînt mai vii decît cei care maimuţăresc viaţa, se nasc obosiţi şi trăiesc ca să se odihnească. Acolo, la Pantheonul de la Cimitirul Bellu, e Kilometrul Zero al României. Cine uită valoarea acestui popor, să facă bine să se ducă, pentru o oră, în pelerinaj la acea ,,bibliotecă” de pămînt. Există minute astrale, dar sînt şi locuri astrale. Acela e un astfel de loc.

CORNELIU VADIM TUDOR

23 iulie 2014

COMENTARII DE LA CITITORI