Cei mai mari 10 exploratori ai lumii

in Lecturi la lumina ceaiului

Fie că a fost vorba de glorie, de supravieţuire, de speranţa îmbogăţirii sau, pur şi simplu, de curiozitate, dorinţa de a explora necunoscutul s-a dovedit o trăsătură definitorie a speciei noastre. Explorator poate fi considerat acel Om de Cro-Magnon care a depăşit pentru prima dată graniţele Africii pentru a se aventura spre sălbatica Europă de acum 60.000 de ani precum, la fel de bine, îl putem numi explorator şi pe primul om care a zburat dincolo de atmosfera terestră. Nu la ei ne vom referi însă aici, ci la cei care, mai mult sau mai puţin tributari aşa numitei Epoci a Marilor Explorări, au redescoperit Pămîntul, transformîndu-l pentru totdeauna.

Bartolomeo Diaz (1451 – 1500)

Dacă ar exista o expresie care să îl definească cel mai bine pe portughezul Bartolomeo Diaz (Bartolomeu Dias), aceasta ar fi, cu siguranţă, „deschizătorul de drumuri”. Numai gîndindu-ne la faptul că Vasco da Gama, Cristofor Columb sau Amerigo Vespucci, ca să numim doar cîţiva dintre cei mai cunoscuţi exploratori ai vremii, i-au folosit hărţile şi însemnările în expediţiile lor, ne putem da seama de importanţa pe care Diaz a avut-o în descoperirile care i-au urmat.

Expediţia întreprinsă de Bartolomeo Diaz între 1487 şi 1488 a fost una secretă pentru o lungă perioadă de timp, şi asta pentru că scopul ei principal era acela de a descoperi o cale maritimă către India, prin sudul Africii… un deziderat îndrăzneţ, dacă avem în vedere faptul că atît musulmanii, cît şi Veneţia acelor vremuri deţineau monopulul comerţului cu Asia. În cele 16 luni cît a durat temerara sa călătorie, portughezul a străbătut peste 8.000 de kilometri pe mare, cartografiind aproximativ 2.030 de kilometri de coastă africană încă necunoscută. El este cel care a descris pentru prima oară o întîlnire cu nativii sud-africani şi tot el are meritul de a fi atins pentru prima dată Capul Bunei Speranţe (pe care îl numise atunci Cabo das Tormentas – Capul Furtunilor). Chiar dacă nu şi-a împlinit niciodată visul, acela de a ajunge în India, Bartolomeo Diaz este considerat primul european care a străbătut sudul Africii şi care a demonstrat că Oceanul Indian nu este doar o mare închisă, aşa cum se crezuse pînă atunci. Nevoit să se întoarcă din drum din cauza unei epidemii de scorbut şi a unei posibile revolte a echipajului, Diaz spera la o a doua călătorie care să îl ducă, de acea dată, pînă în Indii. Visul i-a fost destrămat 9 ani mai tîrziu, în 1497, atunci cînd un alt portughez, Vasco da Gama, era numit de casa regală portugheză să conducă următoarea expediţie. Folosind hărţile realizate de Diaz, da Gama atingea la 20 mai 1498 atît de rîvnita destinaţie.

Vasco da Gama (1460/1469 – 1524)

Probabil că doar căutarea Sfîntului Graal a putut da naştere în Evul Mediu mai multor patimi şi mai multor expediţii temerare decît a făcut-o posibila ruta maritimă către Indii. Şi ce exemplu poate fi mai elocvent decît al celui care a rămas în istorie drept primul om care a străbătut Atlanticul şi Oceanul Indian pentru a dovedi că supoziţiile geografilor vremii sînt reale… nimeni altul decît portughezul Vasco da Gama? Atunci cînd da Gama dădea semnalul începerii istoricei sale călătoriii, la 8 iulie 1497, nimeni nu se aşteptase ca el să fie numit lider al expediţiei, în detrimentul mult mai experimentatului navigator Bartolomeo Diaz. În fond, chiar Diaz fusese cel care îi alesese corăbiile mai tînărului său omolog şi chiar îl însoţise pentru o scurtă perioadă de timp în expediţia sa. Şi totuşi, dintr-un capriciu al regelui portughez Manuel I, ilustrul necunoscut pe atunci, Vasco da Gama, pornea în călătoria care avea să schimbe destinele lumii şi care, la finalul ei, urma să îi asigure nemurirea. Spirit mult mai pragmatic decît Diaz, acesta şi-a condus cu o mînă de fier cei 200 de membri ai echipajului cale de peste 10.000 de kilometri, un record absolut la acea vreme şi, după ce a străbătut Oceanul Indian în numai 23 de zile, atingea la 20 mai 1498 portul indian Calicut. Ruta maritimă către Indii fusese descoperită. De acum, lumea intră într-o nouă eră.

Vasco da Gama a fost însărcinat de către suveranul portughez să conducă şi o a doua expediţie către India, în anul 1502, de data aceasta în fruntea a nu mai puţin de 20 de nave de război, pentru a impune interesele ţării sale în Estul îndepărtat. Recunoscut deja pentru duritatea caracterului şi pentru violenţa faţă de oponenţii săi, da Gama şi-a creat o reputaţie de temut printre negustorii arabi şi indieni, mai ales după ce a incendiat o corabie plină cu pelerini musulmani care se întorceau de la Mecca, şi a scufundat o întreagă flotă (29 de nave) din Calicut. Un an mai tîrziu, la întoarcerea în Portugalia, Vasco da Gama primea în semn de recunoştinţă titlul de Duce de Braganza, precum şi drepturi feudale asupra provinciei Vidigueira. Portughezul s-a stins din viaţă în 1524, în timpul celei de a treia expediţii în India, în urma unei puternice epidemii de malarie. Trupul său a fost repatriat şi, în prezent, se află înmormîntat în Mînăstirea Sfînta Maria din Belem, Lisabona.

Cristofor Columb (1451 – 1506)

Tot o rută către Indii a încercat să afle şi celebrul genovez aflat în slujba Spaniei, Cristofor Columb (Cristobal Colon după numele său hispanizat), atunci cînd, la 3 august 1492, ridica ancora către ceea ce avea să devină una dintre cele mai mari descoperiri ale ultimului mileniu… America. De altfel, deşi a întreprins nu mai puţin de 4 voiaje între 1492 şi 1502, explorînd o mare parte a Americii Centrale şi a insulelor din estul celor două Americi, Columb a murit convins că a descoperit legendarul drum către coasta estică a Indiei. Meritul de a demonstra că lumea lui Columb este mult mai mare decît crezuse acesta şi că, de fapt, genovezul descoperise un alt continent, complet necunoscut pînă în acel moment, aparţine însă unui alt explorator italian, florentinul Amerigo Vespucci (1454 – 1512). Ca o ironie a sorţii, la doar un an după moartea lui Columb, în 1507, cartografii germani Martin Waldseemuller şi Matthias Ringmann numeau continentul descoperit de genovez… America.

Chiar dacă meritul de a fi descoperit Lumea Nouă nu îi mai aparţine decît formal lui Cristofor Columb, acesta fiind devansat cu aproape cinci secole de vikingii lui Leif Erikson, el este acela care a dat startul colonizării Americilor, acţiune care avea să schimbe radical faţa lumii cunoscute la acea vreme.

David Livingstone (1813-1873)

O figură aparte în grupul elistist al marilor exploratori ai lumii o constituie, fără doar şi poate, cea a misionarului scoţian David Livingstone. Charismatic, îndrăgostit pînă la fanatism de Africa, aprig luptător împotriva sclaviei, Livingstone s-a dovedit un pionier în ceea ce priveşte explorarea Continentului Negru, cu atît mai mult cu cît expediţiile sale au avut loc într-o perioadă în care puţini aveau curajul să se aventureze în lumea sălbatică a junglelor, a savanelor şi a necunoscutelor triburi africane. Plecat iniţial ca misionar în Africa de Sud, în 1840, David Livingstone a fost şocat de realităţile vieţii de pe Continentul Negru, în special de sclavia practicată pe scară largă, un veritabil flagel împotriva căruia îşi propunea să lupte cu toate puterile sale. Astfel, are loc în 1849 prima expediţie către centrul Africii, scoţianul traversînd atunci deşertul Kalahari de la sud la nord. Trei ani mai tîrziu, Livingstone porneşte într-una dintre cele mai temerare călătorii din istorie, devenind primul european care a străbătut continentul african de la vest la est (din Luanda, pe ţărmul Atlanticului, pînă la Quelimane, pe malul Oceanului Indian). Tot atunci, misionarul scoţian descoperea şi gura de vărsare a fluviului Zambezi, şi tot el era cel care identifica impresionanta cascadă Mosi-oa-Tunya, pe care o reboteza Victoria.

Întors temporar în Anglia, Livingstone este tratat ca un erou naţional şi, după ce renunţă la misionarism pentru a-şi continua expediţiile, primeşte fonduri din partea Societăţii Regale de Geografie pentru a finanţa o călătorie cu un vapor cu aburi, care să identifice o rută navigabilă pe Zambezi către interiorul Africii. Încercarea sa din 1858 rămîne însă fără succes, datorită apelor improprii navigaţiei şi, poate, şi a lipsei calităţilor sale de lider în misiuni de asemenea amploare. Reîntors şase ani mai tîrziu, în 1864, David Livingstone nu stă prea mult pe gînduri şi organizează o nouă expediţie, de data aceasta în căutarea izvoarelor Nilului, expediţie care eşuează la fel ca ultima. Cu toate acestea, hărţile întocmite de scoţian aveau să se dovedească de o importanţă covîrşitoare în viitoarele misiuni europene de explorare a Africii. Livingstone s-a stins din viaţă în Zambia, la 4 mai 1873, din cauza malariei şi a unei hemoragii interne cauzate de o puternică dizenterie. Trupul său a fost transportat la Londra, acolo unde a fost înmormîntat în Abaţia Westminster.

Sir Francis Drake (1540-1596)

„Fabulos”… Acesta ar fi singurul termen care să poată defini viaţa şi personalitatea unuia dintre cele mai îndrăgite personaje din istoria Angliei, Sir Francis Drake. Comerciant de sclavi, corsar, învingător al Invincibilei Armade spaniole, influent om politic şi cavaler al reginei Elisabeta I a Angliei, Drake îşi găseşte locul în lumea exploratorilor printr-o realizare de excepţie, el fiind totodată cel de-al doilea om care a realizat înconjurul lumii pe mare şi primul englez care a reuşit o astfel de performanţă. Marea a însemnat totul pentru Francis Drake, cel care la vîrsta de mai puţin de 13 ani lucra deja ca ucenic pe o navă comercială din Canalul Mînecii. La numai 20 de ani, el devine căpitanul propriului vas şi se lansează în traficul de sclavi pe care îi transportă în Lumea Nouă. Aici avea să aibă parte şi de primul contact cu spaniolii, o înfruntare sîngeroasă care îi lasă pentru tot restul vieţii o ură nestinsă faţă de aceştia. La scurt timp devine corsar în slujba reginei Elisabeta I şi, din ordinul acesteia, porneşte în fruntea unui echipaj format din 6 corăbii şi 164 de oameni în călătoria care avea să rămînă pentru totdeauna în istoria Angliei. Deşi scopul său era acela de a prăda cît mai multe galioane spaniole din estul Americii de Sud, Drake nu ajunge în Pacific decît cu nava amiral, restul ambarcaţiunilor fiind fie scufundate de furtună, fie distruse chiar de către englez din cauza pierderii echipajului.

Pentru a atinge Oceanul Pacific, Drake devenea în 1578 primul englez care străbătea Strîmtoarea Magellan şi, în speranţa de a descoperi un pasaj nordic care să îi permită întoarcerea în Atlantic, el naviga în nordul coastelor vest-americane mai mult decît o făcuse orice alt european înaintea sa. Convins că această trecere nu exista, Francis Drake se îndrepta atunci către Africa, nu înainte de a străbate Arhipelagul Filipine şi de a-şi încărca nava cu atît de mult rîvnitele mirodenii asiatice. În septembrie 1580, Drake ajungea din nou în Anglia. Era primul om după Magellan care reuşise înconjurul lumii pe mare. Opt ani mai tîrziu, în 1588, englezul scria o nouă pagină glorioasă din istoria ţării sale, după ce, în funcţia de vice-amiral, învingea Invincibila Armada spaniolă. Francis Drake s-a stins din viaţă la 29 ianuarie 1596 din cauza dizenteriei, în timp ce încerca să asedieze portul spaniol San Juan din Puerto Rico. Trupul său a fost încredinţat apelor mării, conform unui străvechi obicei marinăresc.

 Marco Polo (1254 – 1324)

Nu mulţi sînt cei care aleg o viaţă plină de aventuri în locul uneia lipsită de griji, aşa cum a făcut-o ilustrul veneţian din Secolul al XIII-lea, Marco Polo. Descendent al unei familii cu o bogată tradiţie în comerţul cu bijuterii, afacere extrem de profitabilă de altfel, Polo renunţă la beneficiile materiale în schimbul unei experienţe care avea să îi schimbe viaţa şi care să îi asigure un loc nemuritor în ierarhia celor mai mari exploratori ai lumii.

Totul a început în 1260, an în care Niccolo, tatăl lui Marco Polo, părăsea Veneţia pentru o călătorie de afaceri spre Marea Neagră. Atras de mirajul povestirilor despre Orientul Îndepărtat şi despre legendarul Drum al Mătăsii, veneţianul se alătura atunci unei expediţii care avea să îl poarte pînă la curtea lui Kublai Han, liderul mongol al Chinei acelor vremuri. Fascinat de lumea nouă pe care o descoperise, Polo leagă o strînsă prietenie cu nepotul ilustrului Gingis Han şi, nouă ani mai tîrziu, se întorcea în Veneţia pentru a-l convinge pe Papă să organizeze o nouă expediţie cu scopul de a propovădui creştinismul în China. Însoţindu-şi tatăl în Orientul Îndepărtat în 1275, Marco Polo avea să îşi petreacă următorii 17 ani explorînd cea mai mare parte a Chinei şi, fapt neconfirmat în totalitate, ajungînd în premieră pentru un european în dreptul strîmtorii Bering. Povestea fascinantă a călătoriilor sale a fost scrisă nu de Polo, aşa cum mulţi au crezut, ci de un alt italian, un anume Rustichello din Pisa, scriitor care îl descoperă pe veneţian într-o închisoare din Genova, acolo unde acesta ajunsese după ce se implicase direct în luptele navale dintre cele două state italiene. „Milionul” şi „Călătoriile lui Marco Polo”, cărţile în care erau descrise aventurile sale, s-au dovedit extrem de populare, fiind traduse ulterior în multe limbi europene. Impresionaţi, genovezii îl eliberau pe Polo, iar acesta se întorcea în Veneţia, acolo unde avea să îşi petreacă tot restul vieţii. Ilustrul explorator s-a stins din viaţă la 8 ianuarie 1324.

Roald Amundsen (1872 – 1928)

Demn urmaş al legendarilor exploratori scandinavi din urmă cu peste un mileniu, norvegianul Roald Amundsen este, alături de Douglas Mawson, Robert Falcon Scott şi Ernest Shackleton, o figură ilustră a perioadei numite de specialişti Era Eroică a Explorărilor Antarctice. În fapt, dacă vreodată s-ar dovedi, Amundsen ar putea fi considerat omul care a atins în premieră atît Polul Sud, cît şi Polul Nord. Puternic atras de fascinaţia vieţii de explorator, Roald Amundsen şi-a abandonat studiile la numai 21 de ani pentru a se dedica în totalitate călătoriilor pe mare. Astfel, în 1897, la vîrsta de 27 de ani, norvegianul se regăseşte în compania ilustră a celor mai promiţători oameni de ştiinţă ai vremii, într-o călătorie care avea să rămînă în istorie. Este vorba de nava Belgica, şi de prima încercare de a atinge Antarctica efectuată vreodată de europeni. Condusă de belgianul Adrien de Gerlache, expediţia avea să eşueze odată cu blocarea navei între gheţurile sudice. Echipajul a fost salvat numai de eforturile concentrate ale medicului Frederick Cook şi ale românului Emil Racoviţă, cei care au evitat o epidemie de scorbut sau, mai rău, o moarte prin inaniţie a marinarilor, vînînd foci pe banchizele polare şi oferind exploratorilor carnea crudă a acestora. Fără să îşi piardă entuziasmul în urma acestei întîmplări, Amundsen se îndreaptă doar 6 ani mai tîrziu, în 1903, către Polul Nord, descoperind atunci Pasajul Nordic, puntea de legătură dintre Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific, un deziderat care dura de peste patru secole, încă de pe vremea marilor exploratori medievali. Tot atunci, norvegianul intra în contact cu triburile de inuiţi de la care învăţa tehnicile esenţiale de supravieţuire în condiţii de frig extrem, tehnici care aveau să se dovedească extrem de importante în călătoriile sale viitoare.

Anii 1910-1912, îl găsesc pe Roald Amundesn într-o cursă epică pentru cucerirea Polului Sud. Deşi iniţial intenţionase să atingă Polul Nord, norvegianul afla dezamăgit că Frederick Cook şi Robert Peary realizaseră în 1908 şi 1909 pasul către cel mai nordic punct al Terrei. Îndreptîndu-şi atenţia către Antarctica încă neexplorată, Amundsen ieşea, de data aceasta victorios, doar experienţa acumulată alături de inuiţi făcîndu-l cîştigător în faţa englezului Robert Falcon Scott, plecat spre Polul Sud în aceeaşi perioadă. Era 14 decembrie 1911. Visul de a atinge şi Polul Nord nu se stinsese însă şi, după mai multe tentative eşuate, Amundsen îşi atinge obiectivul în 1926, la bordul zepelinului Norge. Cum toate cele trei expediţii care susţinuseră că atinseseră Polul au fost contestate (Frederick Cook în 1908, Ribert Peary în 1909 şi Richard Byrd în 1926), putem avea în persoana lui Roald Amundsen pe omul care a atins în premieră ambii poli ai Pămîntului. Norvegianul a dispărut în condiţii misterioase la 18 iunie 1928, în timp ce încerca să salveze membrii unui zepelin italian prăbuşit după întoarcerea de la Polul Nord. Corpul său nu a fost găsit niciodată.

Alexander von Humboldt (1769 – 1859)

Spirit enciclopedic, veşnic în căutarea noului, explorator cu vocaţie de geniu, germanul Alexander von Humboldt a fost considerat de către critici, pe bună dreptate, un demn urmaş al anticului Aristotel. În fapt, într-o Europă marcată de războaiele napoleoniene, Humboldt a fost singurul om capabil să eclipseze prin realizările sale, chiar dacă într-un cu totul alt domeniu, personalitatea covîrşitoare a lui Napoleon Bonaparte. Chiar şi astăzi, la 250 de ani de la moartea sa, Alexander von Humboldt este privit ca unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă care au existat vreodată. Vocaţia sa s-a manifestat cu precădere de-a lungul celor cinci ani (1799 –1804), în care a explorat o mare parte a Americii de Sud, a Mexicului, Cubei şi a Statelor Unite ale Americii. Înarmat cu o rigoare tipic prusacă şi cu o răbdare de fier, Humboldt a reuşit să adune şi să clasifice într-un număr impresionant de volume o parte importantă a florei, faunei, precum şi a vestigiilor arheologice din Lumea Nouă, într-o manieră considerată astăzi drept primul model ştiinţific în adevăratul sens al cuvîntului. Tot el a fost cel care, în 1804, a realizat primul recensămînt, chiar dacă rudimentar, al nativilor amerindieni din sudul Americii de Nord, estimînd numărul acestora la aproximativ 6 milioane.

Perioada cuprinsă între 1811 – 1818, îl găseşte pe Alexander von Humboldt în cea mai lungă dintre expediţiile sale, cea din Rusia, atunci cînd străbate circa 15.500 de kilometri în încercarea de a afla cît mai multe date despre o ţară încă necunoscută multora dintre contemporanii săi. El aprecia corect pentru prima dată dimensiunile platoului Central-Asiatic şi, spre satisfacţia guvernului rus, descoperea diamante în zona munţilor Urali. Von Humboldt s-a stins din viaţă la 6 mai 1859, la venerabila vîrstă de 89 de ani, lăsînd în urma sa una dintre cele mai ample şi complete lucrări realizate vreodată în domeniul ştiinţelor naturale. Modelul urmat de el în clasificarea şi catalogarea datelor obţinute în timpul expediţiilor s-a transfomat cu timpul în tiparul ştiinţific folosit în astfel de ocazii.

James Cook (1728 – 1779)

Departe de a fi doar un soldat şi un navigator încercat, căpitanul James Cook poate fi caracterizat drept unul dintre primii exploratori europeni care au realizat lungi călătorii oceanice în scopuri pur ştiinţifice. De altfel, aşa avea să înceapă şi prima sa mare aventură, o expediţie în Tahiti, acolo de unde ar fi trebuit să urmărească conjucţia dintre Venus şi Soare, eveniment de mare importanţă pentru astronomii vremii, petrecut în 1769. Conform instrucţiunilor primite din partea Societăţii Regale Britanice, Cook s-a îndreptat apoi către Noua Zeelandă, teritoriu descris pentru prima dată de olandezul Abel Tasman în 1642. Cook a fost de altfel primul european care a realizat o cartografiere completă a Noii Zeelande, tot el fiind şi cel care a identificat coasta estică a Australiei. Nemulţumit de realizările sale din timpul primei expediţii, James Cook porneşte în 1772 într-o a doua călătorie, cu scopul de a cartografia ţărmurile Oceanului Atlantic, ocazie cu care identifica mai multe insule necunoscute pînă atunci geografilor europeni, şi ajunge pînă aproape de Antarctica.

La doar un an de la întoarcere din 1775, Cook organizează şi cea de-a treia expediţie, ocazie cu care descoperă Hawaii şi stabileşte primul contact european cu nativii maori. Considerat iniţial un zeu de către baştinaşi, englezul intră în conflict cu aceştia după ce încearcă să îşi recupereze o barcă furată, luînd ostatici mai mulţi lideri hawaiieni. Deznodămîntul este însă unul dramatic, James Cook fiind ucis de localnici într-un atac furibund al acestora. Era 14 februarie 1779.

 Fernando Magellan (1480 – 1521)

Portughezul Fernando Magellan (Fernao de Magalhaes după numele său real), este omul care a reuşit în premieră o circumnavigaţie a Terrei şi care descoperea drumul vestic către Indii prin strîmtoarea din sudul Americii Latine care astăzi îi poartă numele. Născut într-o familie de nobili portughezi scăpătaţi, Magellan se înrolează la numai 25 de ani în flota regală, participînd activ la mai multe expediţii în India şi Africa. În fapt, portughezul a fost unul dinte cei care a luptat pentru cucerirea estului Indiei şi a peninsulei Malacca, înainte de a fi rănit şi de a se retrage în Portugalia. După o serie de neînţelegeri cu regele portughez, Manuel I, Magellan se refugiază în Spania, marea rivală a ţării sale natale, acolo unde propune să i se încredinţeze conducerea unei expediţii prin care să descoperea pasajul vestic către atît de rîvnitul Ţinut al Mirodeniilor. Surprinzător, portughezul primeşte un răspuns afirmativ şi, la 10 august 1519, ridică ancora în fruntea unei flote formate din cinci nave (Trinidad, San Antonio, Conception, Victoria şi Santiago). Nevoit să evite navele trimise de către Manuel I în urmărirea sa, precum şi coasta estică a Braziliei, aflată sub dominaţia portugheză, Fernando Magellan a navigat de-a lungul coastei Americii de Sud şi, la 28 noiembrie 1519, reuşea să pătrundă prin sudul Ţării de Foc în ceea ce el avea să numească Mar Pacifico – Oceanul Pacific. Drumul vestic către India fusese descoperit.

Navigînd către nord, portughezul ajungea după o călătorie extenuantă în Filipine, acolo unde, din nefericire, avea să îşi găsească sfîrşitul, la 22 aprilie 1521, după ce încercase să aplaneze conflictul dintre două căpetenii locale. La trei ani de la lansarea expediţiei, şi după 69.800 de kilometri pe mare, o singură navă, Victoria, se întorcea în Spania. Din cei 270 de oameni care îl urmaseră pe Magellan în temerara sa încercare, doar 38 aveau să mai ajungă acasă. Era 6 septembrie 1522, dată la care Indiile îşi pierduseră şi ultimul secret.

Adrian Nicolae (Descopera.ro)

COMENTARII DE LA CITITORI