Cele mai bizare mistere ale lumii (3)

in A nu se citi noaptea

Zombi

Cea mai mare comunitate, dacă putem să-i spunem aşa, de zombi din lume se află în Insula Haiti, din arhipelagul Caraibe. Aici, mulţi localnici sînt convinşi că vrăjitori malefici, numiţi „bokors“, au puterea de a readuce morţii la viaţă, transformîndu-i într-un fel de marionete fără minte. Ulterior, vrăjitorii îi folosesc pe bieţii nefericiţi pe post de sclavi. Printre caraibieni, această idee persistă de multă vreme, mai mult chiar, te poţi întîlni frecvent cu zombi care se plimbă pe străzile insulei. Mulţi localnici afirmă că membri ai propriilor familii, sau chiar prieteni au fost transformaţi în zombi. De obicei, pentru a-i împiedica pe vrăjitori să ajungă la trupurile celor morţi, ţăranii săraci pun pe coşciuge şi pe morminte pietre foarte mari şi grele. Realitatea este cu adevărat cutremurătoare, mai ales că nu este vorba de amestecul unor puteri din altă lume. Psihiatrii de renume au ajuns la concluzia că cei identificaţi în folclorul haitian drept zombi suferă de grave tulburări psihice. Unii comentatori încearcă să explice existenţa acestor zombi prin faptul că ei nu sînt altceva decît persoane cu afecţiuni mentale, denumite astfel numai în cultura haitiană. Alţii consideră că acei vrăjitori, „bokors“, folosesc anumite substanţe naturale prin care induc boli nervoase. Utilizînd o substanţă chimică numită tetrodotoxină – care este produsă de unele speci marine şi care acţionează asupra nervilor – vrăjitorii le provoacă victimelor o stare de paralizie profundă. Familiile acestora consideră că sînt morţi şi îi îngroapă. Vrăjitorii îi dezgroapă, îi fură şi îi readuc la viaţă cu ajutorul unei substanţe numită „datura stramonium“, sau „castravetele zombi“, un drog foarte care acţionează la nivelul creierului. Totodată, lipsa de oxigen din coşciug contribuie la apariţia unor afecţiuni cerebrale. Mai există şi alte substanţe otrăvitoare, cum ar fi cele extrase din carapacea de broască ţestoasă care acţionează asupra nefericitelor victime ca un puternic halucinogen şi anestezic. Cei care sînt supuşi acţiunii unor astfel de substanţe sînt într-o permanentă stare de transă, aparent insensibili la orice durere fizică şi, spre deosebire de ceilalţi oameni, se comportă ca şi cum ar fi sub influenţa maleficilor „bokors“.

Atlantida (1)

Opera filosofului grec Platon este unica sursă de informaţii despre soarta nefastă a Atlantidei. În timp ce experţii fac tot felul de speculaţii referitoare la vîrsta şi poziţia geografică a insulei, nimeni nu ştie cu certitudine dacă Platon nu a inventat povestea poporului atlant, ca o alegorie menită să sugereze soarta unei civilizaţii extrem de avansate. În ciuda acestor ipoteze, căutarea Atlantidei este, astăzi, la fel de asiduuă ca întotdeauna. Platon, care a trăit în Grecia între anii 428 şi 348 î. Chr., a dezvăluit povestea Atlantidei în dialogurile „Timaios“ şi „Critias“. Multe dintre scrierile lui sînt ficţiuni create pentru a scoate în evidenţă o anumită idee. Însă istoria Atlantidei a fost, în repetate rînduri, considerată adevărată. Dialogurile redau povestea lui Solon, un învăţător grec care a călătorit în Egipt, în jurul anului 600 î. Chr., ca să afle mai multe despre lumea antică. Cum egiptenii erau cunoscuţi pentru faptul că aveau o mulţime de informaţii din secolele trecute, Solon a încercat să-şi impresioneze gazdele povestind despre realizările poporului din care făcea parte. Preoţii egipteni nu s-au lăsat mai prejos şi i-au povestit lui Solon despre un continent şi un popor necunoscute lui. Cu aproximativ 9.000 de ani înainte de Solon, dincolo de porţile lui Hercule, despre care se crede că ar fi Strîmtoarea Gibraltar, în Vest trăia un neam foarte puternic. Continentul era regatul lui Poseidon – Zeul Mărilor – căruia îi era dedicat şi templul din vîrful muntelui care se afla în centrul insulei.

(va urma)

MATT LAMY

COMENTARII DE LA CITITORI