Cele mai importante momente din istoria fascinantă a Jocurilor Olimpice (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Primele olimpiade
Un vechi mit grecesc spune că Zeus în persoană a creat Jocurile Olimpice, pentru a-şi celebra victoria asupra tatălui său, Cronos. Dacă este sigur faptul că Jocurile s-au ţinut cu regularitate cu mult înainte de prima dată oficială (776 î.Chr.), istoricul Pausanias (Secolul II d.Chr.) scrie că, prin Secolul IX î.Chr., regele Iphitos este cel care ,,a organizat Jocurile în Cetatea Olympia şi a reluat festivităţile şi jurămîntul după o întrerupere a cărei durată nu se cunoaşte. La acea epocă, Grecia era bîntuită de războaie interne şi de ciumă, iar Iphitos i-a cerut zeului, la Delfi, să o elibereze de aceste nenorociri. Pythia a poruncit ca Iphtios în persoană şi elenii să reinstaureze Jocurile Olympice”.
Tradiţia desfăşurării jocurilor la fiecare 4 ani avea să dureze mai bine de un mileniu
Jocurile Olimpice au fost organizate o dată la 4 ani, înainte de a fi abolite, în anul 394 d.Chr., de către împăratul byzantinTeodosie, care le considera o moştenire anacronică a epocii păgîne. Jocurile erau atît de importante, încît grecii le foloseau pentru a ţine numărătoarea anilor. Desfăşurate în oraşul peloponez Olympia, într-un stadion ce putea găzdui peste 40.000 de spectatori, jocurile erau, la origine, o sărbătoare religioasă dedicată lui Zeus şi, totodată, o perioadă de repaus, permiţînd participarea la jocuri a tuturor popoarelor.
La început a existat o singură probă – Stadionul – o cursă de aproape 200 m, atît cît era lungimea stadionului. În anul 776 î.Chr., învingătorul a fost un anume Coreobus, un bucătar venit din Elida. Drept recompensă, i s-a oferit doar o ramură de măr; mai tîrziu, campionii diverselor probe vor primi cîte o coroană de laur sau de măslin şi importante sume de bani.
Deşi istoricii au scris adesea că atleţii greci se înfruntau goi, nuditatea a fost introdusă abia în anul 720 î.Chr., ca o modalitate de a celebra frumuseţea trupului omenesc.
Aromânul Evanghelie Zappa, prietenul lui Alexandru Ioan Cuza, a fost cel care a lansat pentru prima oară ideea renaşterii Jocurilor Olimpice
Puţini îşi mai amintesc de cel care a lansat pentru prima oară ideea renaşterii olimpismului modern: Evanghelie Zappa (1860 – 1865), negustor şi întreprinzător aromân, vestit la mijlocul Secolului al XIX-lea atît în Ţările Române, cît şi în Grecia. Născut în localitatea Lampobo, din provincia otomană Epir, actualmente în Albania, Zappa a emigrat în Ţara Românească în 1831, părăsind Grecia din cauza nemulţumirilor legate de noua organizare militară de după obţinerea independenţei.
A fost prieten cu domnitorii Gheorghe Bibescu şi Alexandru Ioan Cuza şi este unul dintre cei care au finanţat înfiinţarea Academiei Române, dar şi tipărirea primei ediţii a „Dicţionarului limbii române“ şi a „Gramaticii limbii române“. În 1856 el a început o amplă campanie de reluare a Olimpiadelor. Între autorităţile greceşti din acele timpuri şi Evanghelie Zappa s-a purtat o intensă corespondenţă, în urma căreia nobilul a promis că-şi va dona jumătate din avere pentru organizarea competiţiilor sportive. Aşadar, Zappa a donat statului grec peste 70.000 de galbeni şi 400 de acţiuni pe care le deţinea la Societatea Elenă a Vapoarelor. Doi ani mai tîrziu, în 1858, regele Greciei a semnat un decret prin care a ordonat crearea, în Atena, a „Fundaţiei Olympicelor“. Tot din donaţia lui Zappa, s-a construit „Zappeionul“ – precursor al parcurilor olimpice din prezent, inaugurat la 20 octombrie 1888. Evanghelie Zappa a adus spiritul olimpic şi la Bucureşti, astfel încît, cu 2.500 de galbeni, a înfiinţat, potrivit istoricului Ioan Man, în 1860, Societatea Olimpică Română. Înainte de a muri, în 1865, a putut vedea primele jocuri preolimpice, sau panelenice, desfăşurate în noiembrie 1859 la Atena, la care au participat peste 300 de concurenţi. Pe lista învingătorilor s-au aflat şi aromânii Dimitrie Atanasiu, în proba de 200 metri viteză, şi Constantin Cristu, la aruncări. Alte ediţii ale jocurilor au avut loc şi în 1870, 1875 şi 1888.
Primele Olimpiade moderne reînvie o mare tradiţie sportivă
Spre sfîrşitul Secolului XIX, baronul francez Pierre de Coubertin, din dorinţa de a promova atletismul de performanţă şi pacea în lume, şi inspirat fiind de săpăturile arheologice efectuate în acea perioadă la Olympia, s-a decis să reia modelul Jocurilor Olimpice din Grecia antică. El a înfiinţat, în 1894, un comitet însărcinat cu organizarea acestor jocuri la Atena.
În 1896, a avut loc prima Olimpiadă, desfăşurată pe durata a 10 zile, la care au participat 241 de atleţi proveniţi din 14 ţări, toţi concurînd pentru ei înşişi şi nu în numele unei naţiuni. Fiind sportivi amatori, ei şi-au plătit propriile cheltuieli.
Stadionul, datînd din Secolul IV î.Chr., a fost restaurat datorită fondurilor colectate, în Alexandria, de către omul de afaceri Georgios Averoff, care a finanţat, totodată, echipamentele sportive. Ceremonia de deschidere a avut loc în 25 mai 1896 şi a fost urmărită, din tribunele arhipline, de 80.000 de spectatori. Concurenţii erau adunaţi, pe ţări, în centrul stadionului, în timp ce fanfarele şi corurile cîntau Imnul olimpic, sub privirile Regelui George al Greciei. Flacăra olimpică încă nu făcea parte din ceremonie. Ea a fost introdusă abia în anul 1928. Prima probă, cea de triplu salt, a fost cîştigată de James Connolly, un american, iar marathonul, de un alergător grec, Spiridon Louis, cioban de meserie.
Primele Jocuri Olimpice moderne s-au bucurat de un succes deosebit. Atleţii greci au obţinut doar cu o medalie mai puţin decît sportivii din SUA. Medaliile cîştigătorilor locului I erau, la acea vreme, din argint şi nu din aur.
Femeile n-au avut voie să participe la întreceri
Condiţiile de desfăşurare a J.O. din 1896 au fost asemănătoare cu cele din Antichitate, astfel că, în spiritul aceleiaşi tradiţii, femeile nu au luat parte la aceste prime întreceri olimpice. Cu toate acestea, o femeie, Stamata Revithi, a dorit să se înscrie în cursa de marathon şi a fost, evident, refuzată. În semn de protest, Revithi, supranumită ulterior Melpomene, după muza Tragediei, a alergat chiar a doua zi pe traseul parcurs anterior de bărbaţi.
Cum au vrut americanii să demonstreze „supremaţia albilor” faţă de „canibali feroce” şi alţi „primitivi”
A treia ediţie a Jocurilor Olimpice, care s-a desfăşurat, în perioada 1 iulie-23 noiembrie 1904, în Statele Unite ale Americii, a rămas în istorie datorită unui eveniment ruşinos, „Zilele Antropologiei”, menit să demonstreze „supremaţia albilor” în raport cu „primitivii”.
După Atena şi Paris, era musai ca un oraş din Statele Unite să găzduiască cea de-a treia ediţie a Jocurilor Olimpice, conform promisiunii pe care baronul Pierre de Coubertin le-o făcuse americanilor încă din 1894. Iniţial, în 1901, a fost desemnat drept gazdă oraşul Chicago. Numai că în 1904 se împlinea un secol de cînd Statele Unite cumpăraseră Louisiana de la Franţa, iar oraşul St. Louis urma să găzduiască o Expoziţie Universală care să celebreze evenimentul. Organizatorii n-au vrut să accepte un alt eveniment internaţional care să se desfăşoare în acel an în Statele Unite, aşa că Pierre de Coubertin, care conducea Comitetul Olimpic Internaţional la acea vreme, a fost nevoit să accepte în cele din urmă şi candidatura celor din St. Louis. Iar diferendul dintre Chicago şi St. Louis a fost soluţionat chiar de preşedintele Statelor Unite, Theodore Roosevelt, în favoarea ,,capitalei bumbacului”. Avînd experienţa eşecului anterior şi prevestind că lucrurile n-aveau să se schimbe prea mult în bine nici de această dată, Pierre de Coubertin a preferat să nu participe la eveniment, aceasta fiind, de altfel, singura dată cînd a lipsit de la o Olimpiadă.
Grădină zoologică cu exponate umane
Pentru a le oferi spectatorilor o distracţie suplimentară, James Edward Sullivan, preşedintele Comitetului de Organizare, a avut ideea să includă, în perioada 12-13 august 1904, cîteva întreceri sportive separate pentru negri, pigmei, patagonezi şi nativi americani, în cadrul Jocurilor Olimpice. Circa 100 de bărbaţi din cadrul grădinii zoologice au fost selectaţi pentru a participa la întreceri. Evident, acestora nu li s-a dat ocazia de a exersa înainte şi, în mod firesc, necunoscînd nici regulile, performanţele lor au fost foarte slabe. Asta şi dorea Sullivan să obţină cu orice preţ: dovada clară că toate celelalte rase sînt complet inferioare celei albe. Chiar dacă acest ,,experiment” nu a fost repetat niciodată în cadrul Jocurilor Olimpice, grădinile zoologice cu exponate umane au continuat să existe şi după 1904.
pag 12 3
La ediţia din 1936, victoria sprinterului american de culoare, Jesse Owens, avea să dezmintă pretinsa supremaţie ariană
Jocurile Olimpice erau, indubitabil, o operaţiune de prestigiu pentru regimul nazist. Ceremonia de deschidere nu fusese nicicînd mai fastuoasă. Filmul ,,Olympia”, regizat de Leni Riefenstahl, sublinia combativitatea tineretului arian şi grandoarea lui Adolf Hitler: ,,Fiinţa supremă care a făurit o naţiune şi poporul său”. Aşadar, nu a fost deloc surprinzător că Germania a obţinut atunci cele mai multe medalii. Din nefericire pentru nazişti, J.C. Owens, un american de culoare, a repurtat 4 medalii de aur şi a fost cel mai strălucitor dintre cei 5.000 de atleţi reprezentînd cele 53 de naţiuni participante. A învins în cursa de 100 m cu timpul de 10,3 secunde, apoi în cea de 200 m (în 20,7 secunde, nou record olimpic), în proba de triplu-salt, cu o săritură de 8,06 m (alt record olimpic, obţinut în faţa germanului Lutz Long) şi, împreună cu echipa ţării sale, a cîştigat şi cursa de 4×100 m.
Imaginile înfăţişîndu-l pe Hitler contrariat, părăsind stadionul după victoria lui Owens, au fost prezentate de o manieră înşelătoare. Owens a crezut că führerul îi făcea un semn cu mîna şi a fost destul de încîntat de primirea care i se făcuse în Germania. Fără îndoială, numeroşi sportivi şi cetăţeni germani l-au felicitat cu entuziasm. Prin reuşitele sale sportive, dar şi prin farmecul personal, prin modestia şi felul elegant de a se purta, Jesse Owens a demontat ideea germană referitoare la superioritatea rasei albe şi la inferioritatea negrilor. Dar Hitler nu a permis ca realitatea să-i dezavueze convingerile. Credinţa lui în existenţa unei rase superioare va duce la declanşarea celui de-al II-lea război mondial şi la distrugerea Germaniei.
De remarcat că, la această ediţie a J.O., proba fotbalistică, revenită în circuitul olimpic după ce lipsise în 1932, a fost cîştigată de selecţionata Italiei, care şi-a continuat dominaţia în acest sport din acea perioadă, începută în 1934 şi terminată în 1938. Benito Mussolini, liderul fascist al Italiei, s-a folosit de triumful echipei sale pentru a pretinde superioritatea regimului său politic. De pomină rămîne un episod legat de Hitler, care, la un meci de fotbal în turneul olimpic, a plecat supărat din tribună pentru că Germania pierdea în faţa Norvegiei, iar golurile nordicilor fuseseră marcate de un jucător cu origini evreieşti.
pag 12 2
Povestea tragică a primului argint olimpic românesc. Henri Rang a primit de la Adolf Hitler un cadou care i-a adus moartea
Prima medalie de argint românească la Jocurile Olimpice a fost cucerită de Henri Rang (1902-1946), în proba individuală de călărie, însă triumful neamţului Kurt Hasse s-a datorat unei imense vicieri de rezultat.
Henri Rang, pe atunci locotenent, făcea parte din echipa României, alături de Felix Ţopescu, tatăl celebrului comentator sportiv. Rang, cu splendidul său cal Delfis, a stîrnit o adevărată senzaţie în capitala germană, după cum consemna delegatul federal, maiorul Dumitru Tăutu. Românul a încheiat proba la egalitate cu germanul Kurt Hasse, care concura cu iapa Tora. Pentru desemnarea învingătorului avea sa fie nevoie de o probă suplimentară de baraj. Deşi ambii călăreţi au greşit cîte un obstacol, în final, speakerul stadionului a anunţat victoria germanului, care ,,a parcurs distanţa într-un timp mai scurt”. Cu toate acestea, pe foaia de arbitraj, redactată la finalul cursei, Hasse apărea imaculat! A doua zi, Henri Rang a primit o invitaţie la cancelaria lui Adolf Hitler, führerul hotărînd să-i ofere un premiu de consolare: o motocicletă cu ataş Zündapp, foarte la modă în epocă. Dedicat carierei militare, Henri Rang nu a avut soţie şi nici copii, iar sfîrşitul şi l-a găsit la scurt timp după încheierea războiului, în 1946, chiar de Crăciun, într-un accident de motocicletă. Era chiar Zündapp-ul primit de la Hitler.
„Lumina vine de la Răsărit“ sau cum au refuzat românii să meargă la Jocurile Olimpice de la Londra, din 1948
După o pauză de 12 ani, cauzată de cel de-al II-lea război mondial, Jocurile Olimpice s-au reluat în perioada 29 iulie – 14 august 1948, la Londra, într-o ţară slăbită de cei 6 ani de război, care i-au golit cuferele cu resurse. Poziţia României faţă de această ediţie a fost una foarte interesantă şi, totodată, contradictorie. La 21 iulie, cu doar 8 zile înaintea startului competiţiei, s-a decis boicotarea ei. Motivul? Un Comunicat emis de Organizaţia Sportului Popular, descoperit de istoricul Anita Sterea, ne oferă singura explicaţie oficială: „Comitetul Internaţional Olimpic este un for dictatorial care conduce Jocurile Olimpice fără să dea socoteală nimănui şi fără să răspundă pentru deciziile sale”.
Numai că, în realitate, Uniunea Sovietică a fost cea care a ales să nu trimită nici un sportiv, deşi a primit invitaţia de a participa. Iar alte ţări socialiste, precum Cehoslovacia, Ungaria şi Iugoslavia, au fost prezente fără probleme la Londra. (De fapt, Uniunea Sovietică nu a participat deloc la Jocurile Olimpice nici înainte de 1948, singurele prezenţe ale ruşilor fiind cele ale Imperiului Ţarist din 1900, 1908 şi 1912.) Motivul e lesne de ghicit. Într-o scrisoare adresată Politburo în 1947, Nikolai Nikolaevici Romanov, şeful Comitetului Unional de Cultură Fizică şi Sport, a cerut permisiunea de a pregăti o echipă sovietică pentru Jocurile Olimpice din 1948. Cererea a ajuns la urechile lui Iosif Vissarionovici Stalin, care i-a răspuns sec: „Dacă eşti pregătit, tovarăşe, numai dacă eşti pregătit…“. În memoriile sale, Romanov a povestit că nu şi-a putut asuma obiectivul de a depăşi Statele Unite în clasamentul pe medalii, astfel că tot planul i s-a năruit.
Ca un ultim amănunt, la cîrma forului olimpic românesc s-a aflat, între 1947 şi 1951, nimeni altul decît Ion Gheorghe Maurer. ªi e foarte posibil, de fapt, ca viitorul prim-ministru să nu fi dorit nici el – avînd în vedere flerul de care a dat mereu dovadă – să-şi asume riscul unui rezultat similar celui obţinut de sportivii deplasaţi la cea de-a V-a ediţie a Jocurilor de iarnă (30 ianuarie-8 februarie) de la Saint Moritz, la începutul anului 1948, unde delegaţia României, alcătuită din 15 sportivi, care au concurat la două sporturi (schi şi patrulă militară) şi patru probe, obţinuse rezultate mediocre.
pag 13 1
Iosif Sîrbu, primul campion olimpic din istoria României
Anul 1952 a fost cel mai important din cariera trăgătorului român. El obţinuse două titluri şi tot atîtea medalii de argint la Campionatele Mondiale găzduite de Oslo (Norvegia), iar aceste rezultate l-au recomandat drept unul dintre favoriţii pentru Jocurile Olimpice de la Helsinki, din 1952. Disputa cu ceilalţi pretendenţi n-a fost deloc simplă, mai cu seamă că la tir nu există o confruntare directă, fiecare sportiv încercînd să tragă cît mai bine. Iar rezultatele afişate la finalul probei de armă liberă calibru redus, 40 de focuri din poziţia culcat, arătau că primii 8 clasaţi erau despărţiţi de doar 2 puncte. Primul loc era ocupat, la egalitate, de Iosif Sîrbu şi rusul Boris Andreev. Amîndoi aveau 400 de puncte, dar medalia de aur i-a revenit românului, care era superior după numărul de „muşte” (gloanţe trimise în centrul ţintei): 33 la 28.
Performanţa obţinută de român a fost elogiată în presa vremii. Sîrbu reuşise, în 70 de minute, să atingă perfecţiunea în tir – în 1976, de pildă, americanul Murdock avea să cîştige titlul olimpic în aceeaşi probă cu un punctaj inferior (398 de puncte). Românul nu s-a bucurat însă mult timp de acel succes. El avea să afle, mai apoi, la un control oftalmologic, că riscă să-şi piardă vederea dacă îşi va mai folosi ochiul drept. Iosif nu s-a împăcat cu gîndul renunţării la tir. Inventiv, ajutat şi de cadre din armată, a pus la punct un dispozitiv de ochire care îi permitea să ţintească folosind ochiul stîng. Astfel a putut participa la ediţiile din 1956 şi 1960 ale Jocurilor Olimpice, însă rezultatele n-au mai fost la fel de bune: a ocupat locul 5, respectiv 12.
Misterul morţii lui persistă şi după 51 de ani
În vara lui 1964, Iosif Sîrbu se pregătea pentru a patra participare la cea mai importantă competiţie polisportivă. Lucrurile nu mai mergeau însă la fel de bine ca înainte. Pe 6 septembrie 1964, cu o lună înaintea startului ediţiei de la Tokyo, tocmai în poligonul pe care îl iubise atît de mult, Iosif Sîrbu a fost găsit fără suflare, după ce s-a împuşcat cu propria armă. Circumstanţele dispariţiei campionului care nu împlinise încă 39 de ani au rămas învăluite în mister. S-a vorbit despre faptul că medicii i-ar fi interzis să mai practice tirul, dar şi de faptul că ar fi suferit din dragoste. În urma sa rămîne însă prima mare performanţă a sportului românesc la Jocurile Olimpice, un record mondial, dar şi faptul că a fost primul ,,Maestru Emerit al Sportului” din România, titlu primit în 1953. În onoarea sa, străzi din mai multe oraşe îi poartă numele, iar în Şibot, localitatea sa natală, i s-a ridicat un bust, în timp ce noile generaţii trec mai întîi pe la Şcoala Generală ,,Iosif Sîrbu”.
pag 13 2
Iolanda Balaş a cucerit „Cetatea Eternă”, la Jocurile Olimpice din 1960
Un exemplu al supremaţiei sportive a Iolandei Balaş a fost finala olimpică de la Roma, 1960. Din 15 concurente iniţiale, numai patru au depăşit înălţimea de 1,71 m. Iolanda Balaş a sărit 1,73 m de la prima încercare, în timp ce adversarele sale epuizaseră toate tentativele regulamentare, fără să reuşească să sară o asemenea înălţime. După stabilirea victoriei sale, Iolanda Balaş a continuat singură întrecerea: a depăşit înălţimea de 1,75 m, a sărit 1,77 m la prima încercare, 1,81 m la a doua, 1,85 m la a treia. A încercat şi 1,87 m, care ar fi fost un nou record mondial, dar după două tentative a renunţat. A cîştigat medalia de aur cu o diferenţă de 14 cm faţă de a doua clasată, poloneza Jaroslava Jozwiakowska. După 4 ani, la J.O. de la Tokyo, se reconfirmă campioană olimpică. Nivelul general al concurenţei crescuse între timp, dar diferenţa rămînea notabilă: Iolanda Balaş a terminat concursul cu performanţa de 1,90 m, după ce a eşuat în încercările de a stabili un nou record mondial, de 1,92 m, în timp ce australianca Brown, deţinătoarea medaliei de argint, se oprise la 1,80 m, cu 10 centrimetri mai puţin.
Masacrul de la München
Jocurile Olimpice din 1972 au fost scena unui adevărat carnagiu: un schimb de focuri între poliţie şi mai mulţi terorişti palestinieni au făcut 9 victime printre atleţii israelieni, luaţi ca ostatici. Atunci, 8 membri ai organizaţiei Septembre Negru au pătruns în satul olimpic, profitînd de măsurile de securitate precare, şi au atacat reşedinţa israelienilor, omorînd 2 atleţi şi luînd mai mulţi ostatici. Teoriştii cereau eliberarea unui număr de 200 de palestinieni deţinuţi în închisorile din Israel. Autorităţile vest-germane, îngrijorate că s-ar putea vărsa din nou sînge evreiesc pe pămînt german, au încercat să ofere o soluţie amiabilă, după care au decis să intervină. Dar, la fel ca şi cea mai mare parte a forţelor de ordine europene, poliţia din München avea puţină experienţă în materie de terorism şi nici una în privinţa eliberării de ostatici. Intervenţia a fost prost condusă, iar trăgătorii, greşit plasaţi în teren. O echipă de poliţie de la baza aeriană a întîmpinat numeroase probleme de comunicaţie. Ostaticii, un poliţist şi 5 terorişti au fost împuşcaţi. S-a reuşit capturarea a 3 terorişti, dar aceştia nu au rămas mult timp în detenţie. Cîteva săptămîni mai tîrziu au fost eliberaţi, după ce Septembrie Negru a deturnat un avion german.
Între timp, Jocurile Olimpice au continuat să se desfăşoare, dar tragedia produsă a avertizat Occidentul asupra pericolelor terorismului modern şi a condus la adoptarea măsurilor de protecţie. De atunci, problema palestiniană a devenit una crucială în relaţiile dintre Occident şi lumea arabă.
Delegaţia României la acea ediţie a J.O. a repurtat 3 medalii de aur: Gheorghe Berceanu – lupte (48 kg), Nicolae Martinescu – lupte (100 kg), Ivan Patzaichin – kaiac-canoe.

(va urma)
Surse: Historia.ro şi ,,Les 1001 jours qui ont changé le monde”

COMENTARII DE LA CITITORI