Cele şapte chemări ale lui Dumnezeu la mîntuire (3)

in Pagină creştină

1. Chemarea lăuntrică prin glasul conştiinţei
Chemarea conştiinţei este o chemare lăuntrică, interioară, pe care o simţi întru tine. E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau o înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuşi cuvîntul conştiinţă înseamnă a şti împreună la fel oarece. Iar cei ce ştiu împreună la fel sînt doi: Dumnezeu şi omul. Prin urmare, cugetul sau conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om, şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum Îl văd, aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi.
Patimile, reaua-voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte văluri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, încît abia se mai aude, iar atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru, încît ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Pentru păcatele noastre, capătul nostru omenesc al conştiinţei s-a îmbolnăvit. Înţelegem, prin urmare, cum se face că S-a întunecat Dumnezeu aşa de tare în ochii păcătoşilor, încît aceştia cred că sînt de bună credinţă în răutatea necredinţei care i-a cuprins.
Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, nu are să poată fi mereu înăbuşit toată vremea vieţii noastre pămînteşti. Odată şi odată începe să strige la noi, pîrîndu-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne împăcăm cu pîrîşul acesta, cîtă vreme sîntem cu el pe cale, drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvîntul lui Dumnezeu, că El va asculta pîra şi-i va da dreptate, şi ne va băga în chinurile iadului.
Sînt oameni care s-au învechit în rele nevrînd să ştie de Dumnezeu şi, mai către capătul zilelor, cînd îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năprasnică a conştiinţei lor bolnave, rupînd toate zăgazurile fărădelegilor şi azvîrlindu-le pe toate în faţă, încît şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea. Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viaţă întreagă nu face altceva decît să lepede glasul conştiinţei. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieşi din viaţa aceasta fără să ştii şi tu că ţi-ai omorît sfătuitorul cel mai bun ce-l aveai la îndemînă pretutindeni, şi nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Odată vede fiecare, vrînd nevrînd, ceea ce trebuia, prin credinţă, să vadă întotdeauna.
2. Chemarea din afară prin cuvînt
Larma vieţii şi gălăgia grijilor deşarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pămînteşti, mai tare decît le strigă glasul conştiinţei trebuinţele lor veşnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo (de viaţa aceasta) şi li se par departe, surzenia tot mai mult se întăreşte, şi chemarea lină nu se mai aude. Dar Dumnezeu, milostivul, ca să nu-i piardă în fărădelegile lor, le rînduieşte şi chemare din afară prin glasul siluitorilor Săi. Prin Preoţi nu te cheamă omul, ca
să-ţi pui nădejdea în om, ci te cheamă Domnul ca să-ţi strămuţi viaţa ta de om. Încă de demult i-a chemat pe oameni prin preoţi şi Leviţi, prin Lege şi prin Prooroci, adică prin conştiinţe mai curate, care nu strîmbau chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii a venit la noi, oamenii, însuşi Dumnezeu Fiul sau Dumnezeu Cuvîntul.
Cine a chemat pe oameni mai duios decît Isus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată, iar pe ei înşişi ca fii, şi fraţi ai Săi? Isus, e drept, chema şi cu glasul din afară, dar nimeni, niciodată, n-a grăit mai tainic, mai de-a dreptul conştiinţei, chemarea Tatălui către fiii Săi, ca El, căci Isus ardea de mila lor, ca un Dumnezeu. El a propovăduit,
binevestindu-ne împărăţia Cerurilor şi, prin slăvită Sa înviere, biruinţa asupra morţii, vestea celei mai mari bucurii de pe pămînt. Ucenicii Săi, de atunci şi din toate vremile, au propovăduit pe împăratul Cerurilor, înduplecînd pe oameni să se adune în ţara de obîrşie şi la masa împăratului.
Noi nu purtăm preoţia noastră sau preoţia Legii vechi, ci purtăm şi propovăduim Preoţia împărătească a lui Isus Christos. Deci nu-i chemăm pe oameni cu chemare de om, ci Dumnezeu preamilostivul îşi cheamă copiii, prin graiul omenesc al slugilor Sale văzute. Nu ne propovăduim pe noi, ci Dumnezeu Se propovăduieşte prin noi, singurul Care are dreptul să Se propovăduiască pe Sine, fiind în stare să ne mîntuiască. Iată pe cine urmăm, ascultînd preoţii, cu conştiinţe luminate. Nu e graiul omului, ci voia lui Dumnezeu, Care strigă către oameni, prin sfinţi, o chemare mai tare.

(va urma)
Preot ARSENIE BOCA

COMENTARII DE LA CITITORI