CELEBRITATEA POSTBELICĂ A LACULUI TOPLITZ (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

I. OPT CRIME NEELUCIDATE
1. Începutul listei…
În anul acela, întreaga Austrie, dar mai ales ţinutul Salzburg, căzuse pradă zăpezii. La altitudinea de 700 metri, între lacurile Altaus şi Kamers, era, practic, imposibil de umblat. Nu se putea circula nici cu maşina, dar nici cu piciorul. Haine groase nu se prea găseau, aşa că cei care nu aveau treabă pe afară se dovedeau mai înţelepţi dacă rămîneau în casă. De plecat pe munte, nici vorbă! Totuşi… Doi au fost oamenii care s-au încumetat să urce: inginerii Ludwig Pischler şi Hermann Mayr, amîndoi din Linz. Aveau un cort, schiuri, provizii de conserve şi tot ce le trebuie pentru a urca pînă la 1878 m, la punctul Loser. La 700 m, deasupra satului Altaus, se află o cabană, loc de odihnă pentru turişti. Aici, cei doi ingineri erau aşteptaţi de şoferul Peter Haslinger. Cei trei încep să urce în direcţia nord-vest, spre vîrful Bräuningalpe, situat la doi kilometri de cabană. O furtună puternică îl obligă pe Haslinger să se întoarcă, în vreme ce Pischler şi Mayr îşi continuă, cu greu, drumul. Au trecut şapte săptămîni fără ca cineva să fi primit vreo veste de la cei doi. Li se pierduse cu desăvîrşire urma, în ciuda faptului că cei de la Salvamont cercetaseră în amănunt împrejurimile. În sfîrşit, la 31 martie, în apropierea lacului Wilden, un
turist a zărit vîrfurile unor schiuri ieşind din stratul de zăpadă. Oamenii din serviciile Salvamontului sînt, de regulă, nişte indivizi trecuţi prin ciur şi dîrmon, nu se pierd uşor cu firea.
Însă, ceea ce au descoperit atunci, nu mai văzuseră niciodată în viaţa lor: în zăpadă, inginerul Mayr zăcea cu pîntecede spintecat, cu organele interne împrăştiate jur-împrejur! Inginerul Pischler era şi el mort, fără însă ca pe corpul lui să se observe urme de violenţă. Atîta doar că degetele mîinilor îi erau toate tăiate. Poliţia austriacă nu a reuşit să afle cum se petrecuseră lucrurile. Însă era cît se poate de clar că asasinul sau asasinii lui Mayr căutaseră în intestinele acestuia ceva ce acesta înghiţise, poate chiar în văzul. lor. Pentru a linişti opinia publică, poliţia a declarat că Mayr a fost atacat de… vulpi! În zona respectivă, vulpile se aflau, e adevărat, în majoritate absolută… Sigur că nimeni n-a crezut o iotă. În această situaţie, procurorul general al Austriei a găsit o altă „explicaţie“: mutilarea lui Mayr este ,,opera“ lui Pischler, aflat într-o stare avansată de nebunie.
…1950
La 10 kilometri sud de lacul Wildensee, se află un alt lac – Grundlsee. Pe malurile lui se găsesc cabane, pensiuni, restaurante. La nord de lac se întinde muntele Totes Gebirge, ale cărui vîrfuri ating aproape 2 000 metri.
În dorinţa de a-şi vizita un camarad cu care făcuseră războiul, inginerii Keller şi Gehrens, amîndoi din Hamburg, coboară în sătuleţul Gössl, situat între lacurile Grundlsee şi Toplitz. Într-o bună zi, cei doi au părăsit aşezarea, îndreptîndu-se spre Reichenstein, un pisc cu totul neînsemnat pentru alpinişti, dar de unde se deschide o perspectivă tulburătoare asupra lacului Toplitz. După cîteva ore, Keller a revenit singur în sat. La Poliţie, a declarat că prietenul său a căzut într-o prăpastie…
pag 12 2
…1952
Pe drumul care duce de la aşezarea Gössl spre lacul Toplitz, au răsunat cîteva împuşcături. Ceva mai tîrziu, Poliţia a descoperit pe malul lacului cadavrele a doi bărbaţi. Procedînd la identificare, poliţiştii au descoperit că cei doi făcuseră parte, pînă în 1945, dintr-o organizaţie teroristă S.S.
2. Continuarea ei
…1955
Citim în cotidianul „Der Abend“:
„Individul găsit cu capul într-o mlaştină, a fost identificat drept inginerul Maier, din Frankfurt pe Main. Evenimentul a avut loc la poalele vîrfului Gamsstelle, care se înalţă lîngă lacul Altaus. Un accident straniu. Dar nu cumva s-au petrecut, în ultimii ani, prea multe astfel de accidente în această regiune? Locuitorii sînt neliniştiţi, iar versiunile Poliţiei nu sînt demne de crezare. De altfel, drumul spre vîrful Gamsstelle nu este bine cunoscut, nici măcar de localnici. Nu este trecut pe nici o hartă şi este folosit doar de un număr foarte restrîns de pădurari şi tăietori de lemne. Atunci, cum de-l găsise inginerul Maier – care nu era nici pădurar, nici tăietor de lemne? Potrivit părerii oamenilor din împrejurimi, mai mult ca sigur că acesta dispunea de o hartă specială sau de un plan. La autopsie, s-a dovedit că Maier nu avea apă în plămîni, aşadar nu s-a înecat în mlaştina unde fusese găsit. Avea nişte mici răni pe bărbie, însă nu s-a găsit nici o urmă de sînge acolo unde fusese găsit. După descoperirea cadavrului, cîţiva locuitori din Altaus au declarat că, într-o noapte, au zărit semnale luminoase în zona respectivă. Într-adevăr, cercetînd împrejurimile, Poliţia a descoperit locurile unde fuseseră făcute 3 focuri…
3. …Şi finalul
…1963. Octombrie
Perioada vacanţelor se terminase de mult, iar nopţile erau tot mai reci la Salzburg. Nimeni nu se mai gîndea la scăldat sau la scufundări, mai ales că vara se încălzeşte doar apa de la suprafaţă, în vreme ce, la adîncime, apa este ca gheaţă. Într-o seară, în sătuleţul Gössl a oprit un Mercedes care fusese înmatriculat în München. Geamantane multe, pesemne că noii sosiţi nu veniseră pentru ca să admire frumuseţile naturii, ale munţilor şi ale lacului. În geamantane se găseau măşti pentru scufundare, costume speciale, precum şi cîteva butelii de oxigen. Ajuns lîngă lacul Toplitz, a cărui suprafaţă a examinat-o cu un reflector, Alfred Egner, un scufundător de numai 19 ani,
şi-a îmbrăcat, în grabă, costumul de scafandru. În acest timp, ceilalţi doi prieteni ai săi pregătesc barca de cauciuc.
Este binecunoscut că lacul Toplitz este deosebit de periculos. La numai cîţiva metri de mal, apa atinge, brusc, peste o sută de metri şi este atît de rece, încît nu se poate sta mult timp, chiar îmbrăcat în costumul de scafandru. La unu şi jumătate noaptea Egner şi Karl Heinz Schmidt, stomatolog din Köln, pluteau pe suprafaţa apei în barca de cauciuc. După 10 metri, erau pierduţi deja în întuneric. Şeful grupului, doctorul Freiberger din oraşul Starnberg, îi observa de pe mal. Misiunea lui era să încerce să abată atenţia unor posibili observatori, deoarece se ştia că scufundarea în acest lac era interzisă. Barca s-a oprit la o distanţă de 70 metri de malul din partea de nord a lacului. Schmidt prinsese la cureaua lui un cablu lung de aproape 100 de metri, de care era legat Egner. Acesta se aruncă în apă. O clipă de ezitare. Apoi scufundătorul a dispărut în adînc. Ce a urmat, numai doctorul Schmidt poate să spună. El a povestit întîmplarea, doi ani mai tîrziu, în faţa tribunalului: după ce Egner s-a scufundat, a observat în jurul bărcii bule de oxigen. Atunci, şi-a dat seama că Egner atinsese fundul lacului. Peste aproximativ 10 minute, bulele dispăruseră. Schmidt a încercat să-l readucă la suprafaţă, chiar l-a tras cîteva zeci de metri. Apoi a simţit o rezistenţă, care nu i-a mai permis să-l scoată la suprafaţă.
A continuat să-l tragă pe Egner din adîncuri, apoi, complet epuizat, a vîslit spre mal, ţinînd tot timpul cablul legat de barcă. Cînd a atins malul, cablul s-a rupt, din motive necunoscute. Freiberger şi Schmidt au mai aşteptat puţin, apoi i-a cuprins panica. Au sărit în maşină şi au pomit în direcţia Bad Ischl-Salzburg-München. Reuşesc să fugă din Austria. Abia după ce au ajuns la München, şi-au dat seama că ar trebui să-i anunţe pe părinţii lui Egner despre ce se întîmplase. Şi iată-i din nou în maşină: Salzburg-Bad Ischl- Grundlsee. Ajunşi aici, au informat Poliţia, dar de la dispariţia lui Egner trecuseră mai mult de 24 de ore. Cadavrul lui Alfred Egner a fost găsit după ceva timp. Zăcea pe fundul apei, la adîncimea de 69 metri. Împotriva tuturor explicaţiilor date, expertiza criminalistică a fost categorică: cablul de legătură dintre ei şi barcă nu a funcţionat, acesta fiind perforat…
pag 13 1
4. Punct şi de la capăt
Pischler, Mayr, Gehrens, doi SS-işti, Maier, tînărul Egner şi încă un soldat american, acesta din urmă mort în 1946, 8 oameni ucişi în împrejurimile Salzburgului, în circumstanţe cît se poate de stranii. Ce urmăreau aceşti oameni? Au avut ei un numitor comun? Ce căutau atît de înverşunaţi, încît au fost în stare să o ia pe cărări nemaiumblate, să îndure furtuni sau răceala de gheaţă a apei? Pentru găsirea unui răspuns, cît de cît, plauzibil la aceste întrebări, dar şi la încă multe altele, trebuie să ne întoarcem în primăvara lui 1945, în ultimele săptămîni ale celui de-al doilea război mondial.
Aşadar…
În noaptea de 29 aprilie 1945, ţăranul Hermann Steinegger, din Gössl, a fost trezit, pe neaşteptate, din somn. Cineva, care pînă atunci bătuse cu patul puştii în uşă, striga: „Deschide, deschide imediat!” Somnoros, Steinegger şi-a luat o haină pe el şi s-a dus să deschidă. A rămas stană de piatră: în faţă lui se aflau cîţiva oameni în uniformă cu capul de mort la chipiu şi cu însemnele SS la gulerul hainei.
– Mişcă! i-a ordonat unul dintre ei. Mişcă şi înhamă!
Steinegger n-a mai avut timp ca să ia ceva mai călduros pe el. În faţa casei lui, a văzut două camioane cu obloanele rabatate.
– Mişcă, pune boii la jug!
SS-iştii au apropiat carul de camioane şi au început să încarce în el lăzi grele.
– Şi acum, la lacul Toplitz!
A urmat o noapte cumplită pentru ţăranul din Gössl. A trebuit să se întoarcă de douăsprezece ori pentru a transporta toate lăzile. Acestea au fost încărcate pe o barcă care pleca în mijlocul lacului, de unde revenea, de fiecare dată, goală…
II. ACŢIUNEA BERNHARD
1. „Veţi deveni purtătorii unui mare secret…”
– „Eu?“
Cineva mă prinse de umeri şi mă zgîlţîi pentru a mă trezi din apatie.
– „Eu?“
Am reuşit, cu mare greutate, să-mi întorc privirea spre vecinul meu. Cel care mă ţinuse atunci cînd, în culmea disperării, am încercat să mă arunc în sîrma ghimpată străbătută de curent de înaltă tensiune, el, deci, mă trăgea acum, din rînd şi mă ducea în fata gestapoviştilor. De ce? Şi ce pot eu să cred despre asta?
…Lîngă ofiţerul SS se găsea translatorul, şi el un deţinut.
– Ce ocupaţie ai ? mă întreabă într-o poloneză aproximativă.
– Jestem artysta, malarz, am răspuns, tot în poloneză.
– Artysta malarz, repetă translatorul. E artist plastic, pictor, domnule Sturmbannführer (maior).
– Artist plastic. Ia te uită! am auzit eu glasul liniştit al Sturmbannführerului.
Nu-mi dădeam seama ce urmărea.
– Întreabă-l unde a studiat, nu cumva a inventat…
– Am studiat grafica şi pictura la Berlin.
– Vorbeşti nemţeşte? zise Sturmbannführerul, venind mai aproape de mine. Şi de ce n-ai spus? Eşti german?
– Nu sînt considerat drept german…
Apoi, m-a întrebat dacă mă pricep să scriu ceva cu litere mici. După care,scoase de la brîu un model şi-mi arătă.
– Să zicem, mai mici ca astea.
– Cred că da…
Acest dialog a avut loc în lagărul de concentrare de la Osvetim (Oswiecim), în sudul Poloniei. Artistul plastic era Peter Edell, un neamţ care a acţionat în mişcarea antifascistă, fapt pentru care a fost internat în 1942. În perioada acestui dialog, în anul 1944, el arăta mai degrabă ca un schelet, decît ca un om şi îşi dorea moartea, ca pe un dar de preţ.
Interlocutorul lui era Sturmbannführerul SS Bernhard Kruger, care venise de la Berlin şi era membru al R.S.H.A. (Biroul Principal de Securitate al Reichului German). Ce a urmat după discuţia de mai sus, lui Edell şi altor deţinuţi li s-a părut un vis. La Osvetim, fuseseră duşi în vagoane pentru vite, acum — spre Berlin — într-un tren de persoane. De la Berlin, drumul continua spre Nord, la Oranienburg, apoi în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Aici, blocurile 18 şi 19 se află chiar în apropierea comandamentului lagărului.
– Ascultaţi, oameni buni, – se adresează Kruger grupului de deţinuţi – să fie foarte limpede de la început. Veţi deveni purtătorii unui mare secret, iar din această clipă sînteţi subordonaţi direct R.S.H.A. Sarcinile pe care le avem de îndeplinit sînt foarte importante şi trebuie să le executăm ca şi cînd ar fi ceva personal. Este vorba – continuă Sturmbannführerul – despre faptul că aici se tipăresc lire sterline false, care nu se deosebesc cu nimic de cele adevărate. Se mai fac şi alte diferite documente, ca de exemplu paşapoarte. Fabrica se află deja în funcţiune, iar voi sînteţi specialiştii ei. Acum puteţi arăta tot ce ştiţi…
2. Made în Sachsenhausen
Diabolică idee!
În anul 1940, apăruse ideea că războiul poate lua sfîrşit cu ajutorul lirelor sterline false, care urmau să fie confecţionate de nazişti. Nu au fost puţini cei care s-au întrebat: cum este posibil ca să fie cîştigat un război cu ajutorul banilor falşi?! Dar ce importanţă avea faptul că unii îşi puneau această întrebare? Important era faptul că persoanele de la conducerea SS îmbrăţişaseră această idee… Planurile SS erau foarte simple.
În primul rînd, trebuiau procurate din unele ţări neutre – Suedia, Elveţia – materialele absolut necesare fabricării bancnotelor. Iar pentru asta, era nevoie de valută forte: lire sterline şi dolari… Şi cît de simplu era să fabrici bani falşi! În al doilea rînd, banii falşi urmau să creeze enorme probleme financiare Angliei şi Statelor Urnite, mai ales Angliei, lira sterilnă fiind considerată mai stabilă şi acceptată peste tot. Banca Angliei se bucura de o faimă unanimă. Dacă se reuşea ca falsele lire englezeşti să fie introduse în circulaţie, se producea o puternică destabilizare atît a economiei britanice, cît şi a aliaţilor.
În fine, în al treilea rînd, Serviciul german de Spionaj avea peste hotarele ţării un număr însemnat de agenţi şi spioni, a căror plată reprezenta o veşnică problemă. Unul dintre cei mai zeloşi susţinători ai ideii banilor falşi era şi tînărul ofiţer nazist Wilhelm Hottl, din Viena. Acesta devenise, încă din anii studenţiei, agent secret al C.C., organizaţie interzisă în Austria. În anul 1940, Hottl activa în cadrul filialei din Viena a S.D., Serviciul de Securitate, unde primise misiuni speciale de la însuşi Reinhard Heydrich, şeful lui direct. Misiunile pe care le avea erau atît de secrete, încît Hottl trebuia să depună, la primirea fiecărei noi misiuni, un jurămînt special. Una dintre acestea era să analizeze, prin metode ştiinţifice, toate canalele prin care banii falşi puteau fi puşi în circulaţie. Berlinul era extrem de interesat de găsirea unor modalităţi cît mai sigure prin care lirele sterline false puteau să ajungă în mîinile unor persoane, cum puteau fi schimbate pe unele adevărate şi care ar fi greşelile pe care Germania n-ar trebui să le facă în acest domeniu. În timp ce Hottl îşi începea activitatea, la Berlin se făceau pregătirile necesare pentru începerea fabricării banilor falşi. Această sarcină fusese încredinţată R.S.H.A., Secţia a Vl-a grupa F 40. Cele mai mari probleme le-a creat falsificatorilor procurarea hîrtiei, care trebuia să reziste şi celor mai exigente analize de laborator şi trebuia să nu se deosebească cu nimic de hîrtia pe care erau tipărite lirele adevărate. În acest scop, S.D. a înfiinţat, la Eberswald, în apropiere de Berlin, o fabrică proprie de hîrtie, unde au fost aduşi cei mai buni specialişti din întreaga Germanie. Nici unul dintre ei nu ştia pentru ce era folosită hîrtia respectivă. După îndelungi experimente şi analize, s-a dovedit că cea mai bună materie primă pentru hîrtia necesară banilor falşi o constituiau deşeurile de la lîna pieptănată. De care, însă, Germania nu dispunea. Turcia, însă, da. Şi astfel, au fost trimise în Germania cîteva tone din această materie primă. Calitatea hîrtiei nu era însă cea aşteptată. Structura şi culoarea corespundeau pe deplin, dar luciul era departe de a fi cel normal. În cele din urmă, s-a ajuns la concluzia că englezii foloseau la fabricarea hîrtiei pentru bani, zdreanţă de lînă… Şi iată-l pe Heydrich, la sfîrşitul anului 1940, admirînd primele lire sterline made in… Sachsenhausen! Era foarte mulţumit de cum arătau. Verificarea banilor a fost făcută de S.D în Elveţia. A fost trimis, la Geneva, un agent care avea o mare sumă în cont, deci se bucura de încredere. Agentul a predat directorului băncii o mare cantitate de lire sterline, odată cu rugămintea oficialităţilor germane de a examina foarte atent calitatea şi autenticitatea acestora. Examinarea a durat două zile şi a fost realizată de cei mai buni specialişti elveţieni în materie. „Absolut autentice“, a fost răspunsul băncii elveţiene. S.D. nu s-a mulţumit însă cu atît. Prin intermediul unei bănci elveţiene, Serviciul german de Spionaj s-a adresat, din nou, Băncii Angliei. Şi de această dată, totul a fost perfect. Banca Angliei a certificat autenticitatea a milioane şi milioane de lire sterline. În această situaţie, singurul pericol care-i păştea pe falsificatori şi pe cei care îi conduceau era ca banii adevăraţi şi cei falşi să ajungă, în acelaşi timp, în mîna cuiva care ar putea, eventual, să descopere falsul. Dar erau puţine ocazii să se întîmple aşa ceva… Pînă în anul 1942, „florile“ – aşa numeau falsificatorii noile bancnote – au fost realizate numai artizanal, dacă putem spune aşa.
Noul şef al serviciului pentru falsificarea banilor,
a devenit Bernhard Kruger, ajuns acum Obersturmbannführer (ofiţer superior la comanda unităţilor de asalt), şi însărcinat cu fabricarea în serie a lirelor sterline. Prima decizie a noului şef a fost să schimbe numele acţiunii – iniţial Andreas – cu Bernhard!
pag 13 2
3. De ceea ce te temi, nu scapi niciodată
Primele lire false au fost scoase în lume la începutul anului 1943. Şi inevitabilul s-a produs. Într-o bună zi, comunistul Kurt Lewinsky, care lucra la secţia lui Kruger, a luat două bancnote false pe care le-a trimis comandantului mişcării de rezistenţă din lagăr, Robert Uhrig. Categoric, activitatea de falsificare a lirelor nu putea fi tăinuită aşa cum ar fi dorit Kruger. Deţinutul ceh Oskar Skala a ascuns – riscîndu-şi viaţa – datele exacte despre numărul şi seriile lirelor falsificate, care urmau să fie puse, cu prima ocazie, la dispoziţia aliaţilor. Deţinuţii au sabotat activităţile de falsificare a banilor, mai ales din anul 1944, cînd a început falsificarea dolarilor americani. Sub conducerea ofiţerului ostatic olandez Abraham Jakobson, şeful sectorului de fototipie, deţinuţii sabotau sistematic „acţiunea Bernhard“, ascunzîndu-se în spatele aşa-zisei „precizii germane“. Într-o zi, cînd Kruger a venit în control l-a găsit pe Jakobson explicîndu-i, cu răbdare, unui lucrător-deţinuit că este necesar să îmbunătăţească aspectul bancnotei. Evident, scopul lui Jakobson era întîrzierea lansării pe piaţă a noii cantităţi de falsuri. De altfel, Kruger, era atît de convins de devotamentul, pregătirea şi seriozitatea lui Jakobson, încît n-ar fi crezut că olandezul îl ducea de nas, nici dacă cineva i-ar fi demonstrat acest lucru. Aşa se explică faptul că primii dolari falşi au fost gata la sfîrşitul anului 1945, după ce Germania nazistă suferise marele ei infarct, binevenit şi prea îndelung aşteptat. La Sachsenhausen s-au fabricat, în total, 8,9 milioane bancnote false, a căror valoare nominală depăşea 134,6 milioane lire sterline. Conform cursului valutar de atunci, această sumă reprezenta 5,4 miliarde mărci germane.

(va urma)
H. Borles

COMENTARII DE LA CITITORI