Centenarul Ceauşescu: 26 ianuarie, „Ziua Datoriei faţă de Ţară“

in Editorial

Motto: „Sînt fiu credincios al poporului meu şi-i ştiu şi durerea şi vrerea. Dorinţa poporului este şi-a mea. Să fie mai puternic, mai fericit, liber, stăpîn pe-al său destin, mai mîndru, mai falnic”.  (Nicolae Ceauşescu)

Pregătindu-mă să scriu acest articol dedicat memoriei şi centenarului naşterii marelui conducător al României, auzeam la televizor strigăturile „Jos comunismul”. Un grup de manifestanţi, cu steaguri şi pancarte, strigau ceva despre justiţie, hoţi, corupţie şi, din cînd în cînd, „Jos comunismul”. Era un grup heteroclit, majoritatea puşti de 20-30 de ani, dar şi persoane mai în etate. Mă uitam la ei şi mi-a venit brusc un gînd – cum nu ne-o fi ruşine, acum, după 28 de ani de distrugere şi cedare a ţării, nu numai bucată cu bucată, dar şi integral, în cîteva domenii, cum nu ne-o fi ruşine să strigăm aşa ceva? Cum nu ne-o fi ruşine să mai acceptăm să se strige aşa ceva? Cred sincer că, normal şi moral, ar fi să se dea o lege prin care să fie interzisă această strigătură! Poate că în anii anii ’90 era scuzabil, eram necopţi, orbiţi de propriul orgoliu şi încurajaţi de perfidul Occident – „să vezi ce lucruri mari vom face acum, liberi”, credeam, neatenţi, că laţul se strîngea în jurul nostru, în jurul ţării. Dar acum?!

Cît de idiot să fii tu, om peste care a trecut viaţa, să nu vezi ce nenorociri s-au întîmplat în ultimii 28 de ani?

Cît de imbecil să fii tu, tînăr, încît să nu realizezi manipularea, falsul – că tot ceea ce ţi se spune despre ţara ta, despre istoria ta, este rău, în timp ce străinătatea, Occidentul, este raiul la care trebuie să visezi, raiul în care trebuie să ajungi, nu contează cum, în ce hal de acceptare?… Deci o lege, oameni buni, o lege a onestităţii faţă de noi şi istoria nostră: să avem voie să strigăm „Jos comunismul!” numai după ce vom face pentru ţară cel puţin tot atît cît a făcut comunismul. Pînă atunci, însă, pedeapsa pentru această scandare să fie aspră, aspră!

Revin la Ceauşescu, fiindcă ideea de mai înainte este legată de el şi de faptele sale. La ora actuală există o lege – sau chiar cîteva legi! – care interzic elogierea celor condamnaţi pentru genocid, crime contra umanităţii etc. În esenţă, o reglementare în acest sens pare corectă, dar în fapt ea a devenit o condamnare a memoriei lui Nicolae Ceauşescu, executat absurd, stupid, pentru genocid, dar şi a unor figuri istorice pe care nici un tribunal nu le-a condamnat, ci „societatea” modernă, sub imperiul noilor „parteneriate” şi principii „occidentale”.

Culmea este că Nicolae Ceauşescu nu a urît Occidentul, nu l-a considerat un duşman; generaţia mea a învăţat din primele clase limbi occidentale (erau puţini cei care aveau rusa în programă) – de ce? Pentru că vizionarul preşedinte dorea oameni cu mintea deschisă, cu care să construiască un alt tip de societate europeană, o îmbinare de socialism european, construcţie multilateral dezvoltată, dar cu acea tendinţă visătoare către un comunism profund umanist.

De unde a avut Nicolae Ceauşescu atîta minte? Merg pe drumul scurt, direct – a avut geniu! Geniul principialităţii, al ştiinţei ascultării, al respectului pentru valoarea altora, pentru muncă, pentru tradiţii… al unei dragoste neegalate pentru România pe care o visa – o ţară prosperă şi independentă, ca o gospodărie cu de toate, respectată de tot satul.

Poate că filonul acela ţărănesc, profund impregnat în subconştientul celui care avea să transforme satul în localiate mic-industrială, ei bine, acel spirit ţărănesc avea să-l domine; Ceauşescu era moral, ca un ţăran bătrîn, Doamne fereşte să calce careva din anturaj pe becul imoralităţii; Ceauşescu respecta tradiţiile ca un ţăran, era tot atît de religios ca un ţăran, adică mai deloc pe la biserică, dar ţinea şi petrecea de sărbători; Ceauşescu era dornic să iasă la sfat, să fie primul, să fie lăudat şi să se laude; Ceauşescu ura datoriile şi nu-i plăcea să ia de la vecini dacă putea să facă el, în gospodărie; Ceauşescu voia să aibă acasă şi unelte, şi o şură de fierărie, şi un atelier, şi hambar, şi grajd… şi cam aşa a gîndit şi ţara, România. Da, repet, omul care a făcut ce gîndiseră şi unii înaintaşi, că România trebuie să fie o ţară preponderent industrială, nu agrară, a rămas, în sinea lui, cu o gîndire de gospodar de la ţară.

Geniul lui s-a văzut în formidabila epopee diplomatică a României sale, care ar merita scrisă nu ca istorie, aşa cum a fost, ci chiar ca o epopee – aşa cum a fost cu adevărat! Opera diplomatică a lui Ceauşescu şi a României sale este, cred, inegalabilă, raportîndu-ne la istoria ultimei sute de ani, poate şi mai mult, de la crearea naţiunilor post 1848; chiar sînt curios, dacă vreun istoric îmi poate aduce contraexemplu o altă poveste adevărată a unei capodopere diplomatice de peste 25 de ani, a unei ţări mici, plecate dintr-o postură de cvasi-satelit al unui bloc politico-militar, care să devină un factor de pace şi echilibru între mari puteri, dar şi un mediator al unor părţi multă vreme ireconciliabile. Tot în epopee ar trebui inclus un capitol dedicat exemplului pe care

l-a dat Ceauşescu unui continent întreg ce atunci se elibera, Africa; şi poate că nu a existat european mai iubit, mai stimat de mîndrii africani decît micuţul oltean, cel care nu se pleca în faţa nimănui, oricît de mare şi puternic era acela în lume! Ce mult i-a impresionat cu această atitudine pe cei care atunci îşi cîştigaseră independenţa după secole de colonie şi robie – şi ce avantaje a avut România de pe urma respectatului său conducător!

După primii ani de după 1990, în care era periculos să spui ceva de bine de Ceauşescu, mai mulţi intelectuali care l-au cunoscut au vorbit de grija cu care se purta faţă de oamenii cărţii, de creaţia culturală, în general. Desigur, numai un răuvoitor sau un idiot nu vede, în întregul fond cultural rămas de atunci, sprijinul substanţial de care s-a bucurat cultura în acea perioadă; da, exista o anume circumscriere faţă de obiectivele principale ale statului în domeniu – şi anume ridicarea nivelului spiritual şi crearea „omului de tip nou” – dar asta nu însemna proletcultism, dogmatizare. Toţi marii oameni de cultură recunosc valoarea inegalabilă a studiilor din acea perioadă, a operelor din toate domeniile spiritualităţii. De ce? Fiindcă acesta era modelul impus de la vîrf, de Nicolae Ceauşescu, cel care a cerut ca valoarea să fie prima condiţie a promovării operei culturale.

Sigur, ar trebui să amintesc de ştiinţă, de formidabilele realizări ale industriei, de oraşe clădite, de nenumăratele, incredibil de multele construcţii sociale care au ridicat nivelul zonei rurale şi mic urbane… De sistemul energetic, de transporturi, de flotă, de tractoare, automobile, camioane, autobuze, locomotive, toată aparatura electrocasnică imaginabilă… Sincer, mi-e greu să continui… E prea mult, e prea mult necaz că trebuie să amintesc toate astea unora care le ştiu la fel de bine ca mine, dar din nemernicie le uită sau nu le recunosc, pe de altă parte, mi-e greu pentru că trebuie să-i spun unei generaţii care nu le-a cunoscut că nu sînt poveşti, că nu s-au făcut într-o realitate virtuală pe calculator, ci au fost aievea, iar noi… noi le-am irosit! Iar acum, ca să nu ne recunoaştem marile greşeli, strigăm „jos comunismul”, dar de fapt noi, noi sîntem jos!

Sînt 100 de ani de cînd s-a născut Nicolae Ceauşescu, cel care, în nici 25 de ani, a creat o Românie Mare. Cît de mică a devenit acum, după mai bine de 25 de ani, ţara din inima noastră, de nu mai avem loc de recunoştinţă faţă de singurul conducător care a trăit şi a murit cu cel mai frumos gînd pentru ţară: „Trăiască România liberă şi independentă”! Pe 26 ianuarie este Centenarul Nicolae Ceauşescu, este centenarul celui despre a cărui viaţă se pot spune, simplu şi cinstit, chiar propriile sale cuvinte: „Eu mi-am făcut datoria!”. Da, 26 ianuarie este Centenarul Românului care şi-a făcut datoria faţă de România – şi 26 ianuarie ar trebui să devină „Ziua datoriei faţă de ţară”. Poate cîndva, cînd vom redeveni demni de ţară, de istoria sa adevărată şi de moştenirea Marelui Conducător, Nicolae Ceauşescu!

DRAGOS DUMITRIU

 

Ipocriţi din toate partidele, cereţi-i iertare lui Vadim!

COMENTARII DE LA CITITORI