Cercetarea şi dezvoltarea, în trecutul apropiat al Poporului Român: 1945-1989 (11)

in Alte știri

Industriile naţionale moderne, rod al muncii şi creaţiei Poporului Român (III)

Proporţiile şi ritmurile ridicate de dezvoltare, care au avut loc în cadrul ramurilor de bază ale industriei, în mod deosebit în cele de înaltă tehnicitate, unde se materializează cantităţi tot mai mari de muncă şi concepţie pe unitatea de materie primă, cu implicaţii favorabile asupra valorii, cum este şi cazul altor ramuri şi sectoare ale economiei, au situat ţara noastră printre statele cu economiile cele mai dinamice din lume. După 1989, aplicarea, nejustificată economic, tehnic şi competiţional, a reformei de restructurare a industriei ţării, pe baza instituţionalizării anarhiei în economie şi a aplicării scenariilor economice elaborate de experţi şi instituţii străine, a aruncat, din nou, industria românească la periferia economiilor statelor europene, avînd consecinţe negative incalculabile pentru viitorul şi independenţa Naţiunii Române.

Organizarea şi dezvoltarea agriculturii

pe baze ştiinţifice şi tehnice moderne

Strategia României de restructurare calitativă a economiei, promovată de la terminarea celui de-al II-lea război mondial pînă în 1989, pentru a înlătura cauzele principale ale înapoierii grave ale acesteia şi a asigura progresul general susţinut al Naţiunii Române, alături de crearea unei baze proprii energetice şi de industrializarea avansată, accelerată, a ţării, a avut, ca obiective fundamentale, organizarea şi dezvoltarea agriculturii pe baze ştiinţifice şi tehnice moderne. Aceste orientări strategice au fost determinate, pe de o parte, de interdependenţa dintre industrie şi agricultură, ca ramuri principale ale economiei, în cadrul reproducţiei materiale lărgite, iar pe de altă parte, de necesităţile sporite ale economiei şi societăţii româneşti, în noua perioadă în care agricultura trebuia să asigure şi să satisfacă toate posibilităţile naturale. În 1948, suprafaţa arabilă în ţara noastră, ce-i revenea unui locuitor, era de 0,59 hectare, în prezent fiind doar 0,41 hectare – cu tendinţe obiective de scădere în viitor.

În condiţiile economico-sociale nefavorabile, lăsate moştenire de etapele anterioare, în afară de cele două cauze majore menţionate se evidenţia şi rămînerea în urmă a agriculturii faţă de industrie, care, după naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, din 1948, înregistra ritmuri de dezvoltare rapidă. Înzestrarea ei tehnică a fost deosebit de precară, reflectîndu-se într-o productivitate foarte scăzută. Aşa cum reiese din datele statistice ale Recensămîntului agricol efectuat în ianuarie 1948, pentru 850 de hectare de teren arabil se folosea un tractor, iar celelalte mijloace de muncă, animale şi alte utilaje din inventarul agricol, aveau următoarele ordini de mărime: 53,9 animale de muncă, 43,5 pluguri, 27,7 grape de fier, 52,2 care şi căruţe, 2,8 semănători, 10,0 prăşitori şi 1,3 secerători.

În acelaşi an, cele 3.000.000 de gospodării ţărăneşti au avut pămîntul fărîmiţat în 20.000.000 de parcele, a căror mărime medie nu depăşea 0,40 hectare – situaţie care nu numai că presupunea un mare efort şi o risipă imensă de muncă omenească, dar punea şi piedici serioase în folosirea mijloacelor şi metodelor moderne de lucru, din toate subramurile agriculturii. Odată cu dezvoltarea marilor unităţi agricole cooperatiste de stat, în mod deosebit după încheierea acestui proces, în 1962, programele elaborate de către organismele centrale de specialitate ale statului pentru organizarea şi dezvoltarea, pe baze tehnice şi ştiinţifice noi, moderne, a agriculturii, au fost completate cu ample programe de cercetare ştiinţifică şi de introducere a progresului tehnic. Unirea şi orientarea, într-o concepţie avansată, de perspectivă, a celor două categorii de activităţi – de producţie şi creaţie ştiinţifică – au avut, ca punct iniţial de plecare, rolul sporit ce îi revine agriculturii, în condiţiile existenţei unor resurse naturale limitate, atît în economia naţională, cît şi în cea mondială. Aşa cum confirmă realitatea, agricultura se sprijină, în cea mai mare parte, pe resurse care se reînnoiesc, spre deosebire de rezervele de zăcăminte (petrol, cărbune, minereu de fier ş.a.m.d.), care, pe măsura exploatării lor, se epuizează, îndeplinind funcţii esenţiale în creşterea economică, ce se amplifică, proporţional, cu gradul de folosire raţională şi ştiinţifică a resurselor proprii.

(va urma)

Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea

COMENTARII DE LA CITITORI