Cerşetorii din Gara de Nord, sau din oricare alt loc de pe întinsul Capitalei

in Lecturi la lumina ceaiului

Orice om de bună credinţă poate să confirme cum arăta, cu ani în urmă, Gara de Nord: acest inestimabil nod de cale ferată, frecventat, zilnic, de sute de călători, strălucea de lumină, iar peroanele sale erau permanent străjuite de ghivece cu plante şi aranjamente florale. Apoi, respectul şi buna cuviinţă ale fiecărui cetăţean faţă de semenii săi erau, atunci, la loc de cinste. Şi asta, pentru că exista în oameni un dram de frică de Dumnezeu, iar dacă acest sentiment lipsea, Legea îşi spunea cuvîntul. Fiindcă, unde e lege, nu-i tocmeală. Acum? Parcă s-a abătut Apocalipsa asupra noastră. Nu doar că auzi, la tot pasul, înjurături grosolane, dar vezi cu proprii tăi ochi expresii ale violenţei, urii şi degradării umane, în toate formele de manifestare ale acestora.

Îmi aduc minte – cu nostalgie, pot spune – că, elev fiind, am păşit pentru prima oară pe unul din peroanele acestei gări, coborînd dintr-un tren ce venea tocmai din Moldova. Paşii m-au purtat, apoi, pe străzile Capitalei, unde am rămas uimit de tot ceea ce mi-au putut oferi, la acea vreme (septembrie 1968), oamenii acestui oraş: curăţenie, ordine, frumuseţe. Simt nevoia să mă întorc iar la acel cuvînt, atît de des rostit de oricare dintre noi: „acum“… Da! Acum – înseamnă prezent. Acum – înseamnă sărăcie, şomaj, violuri, crime şi …analfabetism. Acum înseamnă, ca niciodată în alte timpuri: corupţie, şantaj, jaf şi minciună. Acum înseamnă înjosirea omului de rînd şi nerespectarea drepturilor lui.

Revenind la Gara de Nord, la străzile Capitalei. Ele sînt, astăzi, zone în care îşi duc, nestingherit, traiul, valuri uriaşe de cerşetori. Îi vedem pe aceşti nefericiţi, peste tot, unii dintre ei arătîndu-şi, fără jenă, infirmitatea şi, pentru a provoca mila oamenilor, cerşesc cu vocea prefăcut strangulată şi poartă haine îmbîcsite de jeg şi de păduchi. Aş trece sub tăcere această ruşine a neamului, pentru care Statul Român alocă, anual, fabuloase sume de bani unor instituţii, ce ar trebui să se ocupe de neajutoraţii sorţii. Din păcate, rezultatul acestor eforturi bugetare nu se vede în stradă, acolo unde problemele persistă. Pe nimeni nu interesează starea semenului nostru, atît de greu încercat, căruia îi lipseşte şi cel mai elementar lucru: un pahar cu apă. De ce se întîmplă asta? Nu poate fi vorba de vreun interes politic, ci, mai degrabă, de neglijenţă din partea acelor angajaţi ai statului, care sînt plătiţi cu lefuri mari, tocmai pentru ca munca lor să dea roade în acest domeniu social, atît de sensibil (şi vizibil). Bieţii cerşetori, adeseori, sînt şi agresivi, lovesc şi înjură, blestemă, îşi exhibă goliciunea, creîndu-le un disconfort accentuat trecătorilor paşnici. Nu dăm exemple – sînt cunoscute destule cazuri, din paginile diverselor publicaţii, în care autorii unor crime bestiale şi violuri sînt indivizi din categoria oamenilor străzii, a cerşetorilor, a unor fiinţe iresponsabile.

Doamne, nu îi acuz pe toţi cei ce au ajuns într-o astfel de situaţie, nici pe departe acest gînd; le înţeleg suferinţa şi chinurile în care se zbat, neputinţa de a munci, pentru ca, în felul acesta, să îşi poată cîştiga, onest, bucata de pîine. Dar îmi lasă un gust amar indiferenţa cu care societatea îi priveşte. Ce bine ar fi dacă democraţia ar fi şi omenoasă cu ei, asta însemnînd să li se pună la dispoziţie măcar un aşternut curat şi un blid de mîncare, pe săturate. Sîntem români şi, din cîte ştiu, românul e sensibil la necazul altuia şi e gata oricînd să ofere o mînă de ajutor.

ION MACHIDON,

Preşedintele Cenaclului

„Amurg sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI