Charles Chaplin: „Cum îi fac să rîdă“

in Polemici, controverse

În 1930, Charlie Chaplin se pregătea să realizeze filmul „Luminile oraşului”. Gazeta „Ciné-Magazine” i-a cerut atunci să explice publicului ce înseamnă pentru el esenţa comicului. Chaplin răspunde prin acest text, în acelaşi timp teoretic şi biografic, unul din rarele pe care cineastul le-a scris despre arta sa.
* * *
Nu-i nimic misterios în comicul meu pe ecran. M-am străduit numai să descopăr cîteva adevăruri simple despre natura umană, şi mă servesc de ele în munca mea. Temeiul oricărui succes nu rezidă oare, de altminteri, din cunoaşterea naturii omeneşti, fie că-i vorba de un comerciant, de un proprietar de hotel, fie de un editor sau de un actor? Ceea ce am mai bun în meseria mea, am învăţat la Londra, de la trupa de pantomimă a lui Fred Karno. Acesta, în spectacolul său, păstra toate tradiţiile clasice ale umorului din teatrul de bîlci. Hoţi de bicicletă, jucători de biliard, beţivi care se întorc tîrziu acasă, lecţii de box… tocmai contrariul unei scene de music-hall… cîntăreţul pregătindu-se să cînte, dar nu izbuteşte, prestidigitatorul care-şi ratează scamatoriile – pe scurt, acestea erau temele tablourilor oferite de programul show-ului distractiv, al spectacolului comic englez, al pantomimei, în Secolul XIX. Existau, pe atunci, la aceste spectacole, un ritm incredibil şi o mare capacitate de sinteză, ambele. rod al unui vălmăşag de numere, făurit cu isteţime. M-am întrebat adesea dacă-aş fi avut vreodată, cît de cît, succes în pantomimă, fără influenţa mamei mele. Era imitatoarea cea mai uluitoare pe care am cunoscut-o în viaţa mea. Cînd fratele meu Sydney şi cu mine eram doar nişte puştani şi locuiam într-un cartier al Londrei, în Kenningtonway, mamei îi plăcea să stea ore întregi la fereastră, să se uite pe stradă şi să imite cu mîinile, cu ochii şi cu fizionomia tot ce se petrecea acolo jos. Pîndindu-i gesturile şi observîndu-i-le, am învăţat nu numai să-mi tălmăcesc emoţiile cu mîinile şi cu chipul, dar şi să studiez lumea. Acest mod de a observa oamenii este lecţia cea mai preţioasă pe care am învăţat-o de la mama. Datorită acestei metode am reuşit să descopăr lucruri care, prin ele însele, tăinuiesc un element comic.
Aveam 17 ani cînd am fost angajat la Karno. Am jucat acolo roluri mici şi munceam din răsputeri, la disperare. Am fost cu trupa în America, am revenit cu ea la Londra; m-am reîntors la New York, după care m-am întors din nou în Anglia şi, timp de 4-5 ani, am muncit să-mi însuşesc spiritul acestui repertoriu, cu tehnica lui clară şi sugestivă. M-am servit de ea mai tîrziu, în studio, în „Charlot la music-hall”, în monologul ecranizat „Charlot noctambul” şi în comedia mea recentă, „Circul”. „Charlot noctambul” a fost realizat după comedia mimată, cu aceeaşi temă. Pe scenă, Fred Karno jucase rolul „domnului puţin emoţional”, iar mobilele, covoarele erau „interpretate“ de actori. Urma un vacarm drăcesc. Acest talmeş-balmeş de tumbe prezenta o mare analogie cu jocul clownilor în circul de pe vremuri. Şi aceasta îmi aminteşte că-i de ajuns un semi-salt periculos ca să fii azvîrlit pentru totdeauna din lumea circului. Eram conştient de asta, întrucît, copil fiind, făcusem ucenicie ca să devin acrobat. Viaţa unui copil „dresat” pentru acrobaţii este o adevărată dramă. Micuţul, adesea un orfan, e luat într-o familie de acrobaţi, care îl „dresează”. Poate o să cadă şi o să-şi rupă oasele, dar – cu timpul – va fi „dresat”.
Cînd eram copil, aveam de făcut un exerciţiu care mă înspăimînta: trebuia să fiu aruncat în aer de pe picioarele unui acrobat. Aproape izbutisem acest tur de forţă, dar, într-o zi, făcînd un dublu salt periculos, am căzut pe degetul mare de la mînă şi mi l-am fracturat. Acrobatul mă aruncase cu picioarele prea departe. Dacă nu se întîmpla acest accident, aş fi continuat să fac parte din trupă şi poate aş fi rămas în lumea circului toată viaţa. Cine ştie?
Prima oară cînd am făcut cunoştinţă cu manejul circului, aveam 8 ani. Era un circ denumit ,,Transfield’s Circus”, instalat, permanent, într-o mare baracă de lemn, la Middlesbrough (Anglia). În epoca aceea, eram un micuţ dansator, şi clown-ul Rabbit îmi inspira dorinţa să devin eu însumi clown. Era foarte caraghios în manej, însă foarte grav în viaţă. Îl iubeam şi-l admiram. Îţi stîrnea dorinţa să devii actor. Popularitatea lui mă impresionase foarte mult. Tot oraşul se dădea-n vînt după el. Pe atunci, umorul unui clown era improvizat. Rabbit nu ştia niciodată dinainte ceea ce vroia să parodieze. Studia atent un număr nou şi pe urmă apărea în arenă şi îşi executa parodia…
Înainte de a-l întîlni pe clownul Rabbit, nu mă gîndisem niciodată să devin actor. Eram gras şi mărunt, iar fratele meu obişnuia să mă tachineze: „Într-o bună zi, o să fii un comediant grăsan!”. Auzindu-l, mă apucau pandaliile, căci nu voiam, pe atunci, să devin un actor de comedie. Voiam să fiu un mare tragedian! O dată cu naşterea filmului vorbit, s-au spus despre mine destule lucruri, cele mai multe inexacte. Adevărul este că filmul vorbit mă fascinează şi, în acelaşi timp, mă sîcîie şi mă înspăimîntă. Cred că va dăinui, dar nu sub forma actuală. Noutatea captivează mulţimea şi o orbeşte, făcînd-o să nu observe că, pînă la un punct, ceea ce i se prezintă e lipsit de valoare, sau sărac, din punct de vedere artistic. În „Luminile oraşului”, dacă nu mă servesc de dialoguri, socotesc, totuşi, că acompaniamentul orchestrei va răspunde tuturor speranţelor stîrnite de procedeul sonor. Sînt autorul partiturii originale a acestui acompaniament şi l-am compus astfel încît să fie exact adaptat la caracterul şi natura personajului meu. Fiecare din gesturile mele, fiecare mişcare va avea corespondenţa muzicală. Există în această partitură un laitmotiv: ,,Wondrous Eyes”. Îl aud în film pentru prima oară la gramofon (se va vedea, în prim-plan, discul cu această indicaţie: „Wondrous Eyes”, de Charlie Chaplin); dar, pe urmă, este reluat succesiv de o flaşnetă, de o trupă de jazz, de un pian etc. Sper să obţin un puternic efect dramatic.
Consider că, în realitate, muzica de acompaniament şi melodia aleasă ca motiv de bază oferă, ca să zic aşa, un fundal pentru acţiune, avînd rolul de a o sprijini şi a o îmbogăţi. Drept consecinţă, ele pot să aibă o însemnătate aproape egală cu pantomima. În toate acestea nu-i nimic misterios, şi nu pot decît să repet pentru toţi aceia care vor să se intereseze de munca mea: mă străduiesc numai să observ, să aud, să înţeleg.

COMENTARII DE LA CITITORI