Chef cu Anton Pann (1)

in Polemici, controverse

„Aideţi să vorbim degeaba Că tot n’avem nici o treabă“.
Anton Pann

Hurducat din zori de zi pe drumul ce duce de la Ploieşti la Bucureşti, sir Relington, care avea înfăţişarea unui Stendhal bătrîn, cu barba din guşă răvăşită şi cu buzele mofluze, scoase capul din caleaşcă şi întrebă pe tălmaciul care stătea lîngă vizitiu dacă mai era mult pînă-n Capitala Munteniei. Tălmaciul, un sas roşcovan din Braşov, care ştia toate limbile mari ale Europei — turceşte, ruseşte, franţuzeşte şi englezeşte, în afară de cele împrejmuitoare Braşovului, ungureşte, nemţeşte şi româneşte – îl întrebă şi el pe vizitiu, care îi arătă cu biciuşca turlele numeroase de biserici îngrămădite într-un smîrc plin de paie şi de copaci:
– Nu vezi?…, răspunse vizitiul. Am ajuns!…
– Am ajuns! răcni tălmaciul pe englezeşte, întors spre deschizătura caleştii, deoarece drumul se bolovănise şi fiarele de pe roţi făceau acum o zarvă de lăcătuşerie îndrăcită.
– Je crois que nous y sommes! şopti sir Relington cu gungurit de porumbiel îndrăgostit, domnişoarei Ponson (în intimitate, Pinette), care cucăia învăluită în mantila de catifea cu broderii orientale, luată de la Viena, de unde începea Orientul.
– Ou ça…., scînci mica franţuzoaică zbîrlită. A Constantinople?
– Nu, nu! Pînă la Constantinopol, mai e!… rîse englezul, rostogolindu-şi încoace şi încolo trupul uriaş, cînd trăsura ajunse în şanţ.
O haită de cîini furioşi, sărind din prima locuinţă omenească şi înconjurînd trăsura nobilului englez, îi făcură un alai cu lătrături, cum nu mai pomenise niciodată.
-Întîii soli ai Domnitorului! rîse el către Pinette, care ştia că bogatul ei amant se ducea în misiune diplomatică secretă la Constantinopol şi, neavînd voie să se arate nicăieri, o luase să-i ţină de urît. Sîntem la Bucureşti, draga mea, zise el.
Pinette se uita în oglinjoara de Veneţia în care îşi potrivi repede cîrlionţii blonzi şi îşi pudră şi roşi obrajii de puf, holbînd ochii mari albaştri, spre a destinde toată pielea.
– Şi cînd ajungem la Constantinopol?, întrebă ea, nerăbdătoare. Mîine?…
– O! Mîine, nu Pinette. Peste trei săptămîni. Dar pentru că e cam mult pînă atunci, vom trage astă-seară la un han de lux, unde vom întîlni toate mărimile de la Constantinopol, venite cu treburi, în numele sultanului, la Bucureşti. În afară de Bosfor, care, la Bucureşti, e reprezentat prin gîrla Dîmboviţei, şi o baltă a unuia Cişmigiu, vînzător de apă de cişmea, Capitala Munteniei nu se deosebeşte deloc de Istambul. Acelaşi port, aceleaşi moravuri, acelaşi miros de grăsime grea de oaie, aceiaşi cîini şi acelaşi praf…
Pinette privi casele scunde de pe cele două margini ale „podului“ care alcătuia strada principală. Deşi abia se întunecase, prin fundul curţilor înnegurate de pomi sclipeau lumini de lumînări prin cuhnii şi, cu toată larma copitelor pe drumul de lemn, se auzeau chiote, rîsete şi chiar sunete de coarde ciupite. Tînăra franţuzoaică fremătă din nări şi adulmecă repede de cîteva ori, apoi surîse :
– Miroase frumos… A tei. Bucureştii e într-o pădure de tei?
– Nu!… rîse sir Relington, dar, în iunie, aici înfloresc teii şi în toate curţile sînt cîţiva tei înfloriţi. Bucureştencele nu renunţă nici iarna la parfumul lui. I-au păstrat florile uscate, le fierb şi le beau drept ceai. De-aceea şi glasul bucureştencelor, care sînt oacheşe, e oarecum tot oacheş; vine cu răsunet puternic din adîncul pieptului, ca sufletul.
Sir Relington mai fusese în Bucureşti, de mult, cu vreo treizeci de ani în urmă, pe la 1821, cînd se întîmplase o răzmeriţă grozavă a unui pandur gorjean, anume Tudor, duşman al Angliei – duşman – fără ştirea lui, deoarece fusese ofiţer în armata rusească. Răscoala gorjeanului se încheiase repede, spre uimirea tuturor, căci, după ce ocupase tabăra Cotrocenilor şi ajunsese la înţelegere cu unii boieri turci din Bucureşti, s-a îndreptat spre miază-noapte, unde l-au prins nişte oameni ai lui Ipsilante, alt răzvrătit, care i-au tăiat capul la o margine de apă. Ce s-a mai petrecut după aceea în Muntenia, sir Relington nu ştia prea bine, căci s-a întors în Anglia, unde un frate de-al lui întemeiase nişte ţesătorii cu fire de bumbac… Şi iată că, tocmai acum, după treizeci de ani, guvernul englez, vrînd să ştie care sînt adevăratele intenţii ale Rusiei şi Turciei, cînd au hotărît ca Principatele Române să se administreze singure după un regulament şi sub privegherea unui general rus, şi-a adus aminte de sir Relington şi l-a trimis la Constantinopol.
Actualul fabricant de ţesături nu mai avea rîvna diplomatică din tinereţe; de cînd a intrat în industrie, politica militarilor i se pare o barbarie nefolositoare, costisitoare, şi a primit însărcinarea guvernului englez mai mult cu gîndul de a găsi pieţe noi pentru mărfurile de la Manchester, decît să împiedice ocuparea ţărilor dunărene de către ruşi. Luă atît de puţin în serios sarcina lui secretă, care era mai mult un fel de spionaj delicat, încît, de la Londra, porni întîi spre Paris, unde rămase trei săptămîni şi unde cunoscu, în culisele teatrului „Varieté“, pe domnişoara Ponson. După ce dobîndi îngăduirea, la început destul de costisitoare, de a-i spune pe numele intim Pinette, se hotărî s-o ia în Orient. Făcură un popas la Veneţia, unde sir Relington primi înştiinţarea că, înainte de a merge la Constantinopol, era mai bine să treacă prin Bucureşti, unde se afla, de fapt, conflictul ruso-turc, mascat de „independenţa“ Principatelor Române.
– La Hanul Ghermani! strigă sir Relington, scoţînd iar capul pe uşa caleştii.
Dar vizitiul nu mai era la locul lui. Mîna tălmaciul sas, în vreme ce caii pleoscăiau din copite într-un smîrc care le ajungea pînă aproape de genunchi. Înaintea lor, gîfîind din greu, vizitiul purta o faclă de răşină, din vîrful căreia se torcea un fuior de fum negru în dulcea şi miresmata căldură a nopţii de iunie.
– La Hanul Ghermani!… răspunse vizitiul, spre a arăta că auzise, fără a întoarce capul, băgînd de seamă cu grijă să nu dea în gropi şi ridicînd sus, deasupra creştetului, flacăra de răşină.
Caleaşca diplomatului se încrucişă cu numeroase alte făclii, care ardeau la capetele caprei multor trăsuri. Sir Relington crezu că întîmpinaseră vreun alai de nuntă boierească. Se dumiri îndată, căci, trecînd prin faţa Teatrului, văzu sumedenie de trăsuri, din care scoborau cuconi, cuconaşi, cucoane şi cuconiţe cu briliante la urechi, ciripind franţuzeşte şi româneşte. Cînta o trupă italiană de operă, poftită de la Viena de ,,Societatea filarmonică“ a fraţilor Cîmpineanu.
Sir Relington privi uimit: Nu mai recunoscu deloc Bucureştii de la începutul veacului!… Guvernul de la Londra avusese dreptate !… Dar ceea ce nu bănuise nici guvernul, nici sir Relington, schimbarea se făcea nu înspre Petersburg şi nici înspre Istambul – ci era o schimbare din adîncul acestui oraş, care, devenea cu bărbaţii, cu limba, cu femeile, cu mireasma lui, românesc!… Categoric, românesc!.:
Domnişoara Ponson, care se bucurase şi fusese invidiată de atîtea amice că va vedea cavaleri cu iatagane şi cadîne cu feregea, fu dezamăgită că la Bucureşti oamenii se purtau ca la Paris, şi aveau aproape aceleaşi gusturi.

(va urma)
FELIX ADERCA

COMENTARII DE LA CITITORI