Chef cu Anton Pann (2)

in Polemici, controverse

„Aideţi să vorbim degeaba
Că tot n’avem nici o treabă“.
Anton Pann

La Hanul Ghermani, diplomatul englez şi actriţa pariziană fură întîmpinaţi de un taraf de lăutari, care-i învioră: Era ceva nou!…. Totuşi, sir Relington se uita în jur să regăsească chervanele cu boi dejugaţi, să revadă ofiţerii turci urmaţi de ordonanţe buzate, să audă loviturile de tobă şi tînguirea, ispititoare-fierbinte, a dansatoarelor georgiene, în şalvari şi cu buricul vopsit cu cîrmîz. Nările-i fură izbite de un puternic miros de friptură pe cărbuni, care-i deschise o foame de lup.
Sir Relington, domnişoara Ponson şi tălmaciul fură poftiţi de un băiat din cîrciumă într-o odaie de la etaj. Dar englezul ceru să i se pună o masă în curte, unde petrecea un grup de tineri ofiţeri români, în jurul unui căpitan rus, beat turtă. Salutară politicoşi pe străini, sculîndu-se de la locurile lor şi făcînd semn lăutarilor să tacă. Sir Relington ceru voie să se ospăteze la aceiaşi masă — ceea ce ofiţerii primiră cu entuziasm. Cel mai tînăr, un flăcăiandru fără mustăţi, ştia franţuzeşte şi nemţeşte — de la doică. Domnişoara Ponson ridică paharul în cinstea ospitalităţii şi a tineretului bucureştean.
— Pour la Vlachie!, toastă sir Relington, uitîndu-se la căpitanul rus, care-şi morfolea mustaţa într-o beţie vecină cu tîmpenia.
– Pour la Roumanie!, chiui ofiţeraşul cu glas de copil aproape de urechea domnişoarei Pinette.
– Care ,,România“?…, întrebă sir Relington, care nu auzise decît de Muntenia şi Moldova.
– România, adică ţara în care locuiesc toţi cei care vorbesc româneşte; Muntenia, Moldova, Basarabia, Bucovina şi Ardealul, răspunse, în româneşte, un ofiţer sprîncenat, ridicînd foarte glasul lui de bas, socotind că, astfel, sir Relington îl va înţelege. Dar sir Relington nu înţelese.
În cîntecele bătrîneşti, isteţe şi cu haz, ale lăutarilor, dintre care unul purta caftan şi papuci – din care nu înţeleseră decît rîsul ofiţerilor români – musafirii străini mîncară pe talere de lemn şi cu degetele fripturi bine rumenite, învrăjbite cu ardei verde, şi băură vin de Drăgăşani, de culoarea luminii soarelui care adăsta pe o claie de fîn. Ofiţerii se ridicară şi strigară, deodată, spre un omuleţ cam adus din spate, care se îndrepta spre ieşirea hanului.
– Neică Antonie!… Neică Antonie! Ce, ne ocoleşti?..
– Lăsaţi-l, mă, se amestecă ofiţerul sprîncenat cu glas gros. Nu vedeţi?.. Vine din pivniţă, de la tipografie. Lăsaţi-1 să se ducă să se culce!…
Dar omuleţul nu se lăsă chemat de două ori. Lăutarii îl primiră cu o melodie săltăreaţă, flăcăiandrul îi întinse un pahar de vin şi se dădu deoparte să-i facă loc la masă.
– O să-l auziţi acum, la masă, cîntînd pe glasul morţii, ca la Pobriganie (pomenire) din Antifóane, Păresimier şi Anastasimatár. Colivă ne trebuie nouă, aci?
Dar moş Antonie Pantaleon Petrovanu, pe numele cărturăresc Anton Pann, se uită la ofiţerul mofluz cu surîs ascuţit din buzele-i subţiri şi luînd paharul întins de mîna tinerelului zise, privind cu coada ochiului:
– Măă… Nu mă gonii!… Tu ştii vorba aia?… „Cine n-are om bătrîn, să-şi cumpere. Măăă… înfricoşează-ţi cusurul, să nu-ţi umple …!“ Am văzut aici lume aleasă, nu de dragul tău am venit. S-a strîns rînced lîngă muced! Dacă ar fi fost numai după tine, îmi vedeam de drum, că ştii vorba aia: „cine se ia după muscă, ajunge la bălegar“. Dar atît îţi mai spun: „tigva nu merge de multe ori la apă; ori i se rup baierele şi scapă, ori se loveşte de ceva şi crapă. Şi nu fii ca ăla de nu se împacă de se-ncurcă, să-i dai şi urdă de curcă!“.
Sir Relington, căruia sasul îi tălmăcea la ureche cuvintele noului venit, izbucni într-un hohot de rîs.
– De ce rîzi ?…, întrebă Pinette.
– Spune trivialităţi!, se-necă de plăcere sir Relington, apropiindu-şi scaunul de Anton Pann.
– Dites-moi ce qu’il dit, ce bonhomme!…, se rugă domnişoara de ofiţeraş.
– Mais, avec plaisir!, răspunse băieţandrul, cuprinzîndu-i mijlocul spre a-i şopti mai de-aproape.
Pe semne, cineva îl poftise pe Anton Pann în capul mesei, la care răspunse:
– În capul mesei nu e bine, că vine altul mai mare şi te scoală, şi rămîi de ruşine. Nici în coadă nu e bine, că te iau peste picior slugile. E mai bine la mijloc! Dar să ţii minte la vorbă, băiatule! Să nu se spună despre tine: „mănîncă sfinţi şi scuipă draci“, ci mai abitir: „de scund, este scund, dar nu-i dai de fund, că şi acul este mic, dar scumpe haine coase“. „Cînd pleci la treburi, fie şi la petrecere, care este şi ea o treabă, să iei aminte cu cine te – ntovărăşeşti. Că mai bine cu un înţelept să cari pietre la casă, decît cu un surd să şezi la masă“. Aşa e, domnule căpitan? „Că cu şchiopu-ntr-un loc de şezi, te-nveţi să şchiopetezi. E drept că atunci cînd Dumnezeu vrea cu tine şi dracul cu colaci vine. Dar nu uita că atunci cînd omul sare garduri, multe îi dă şi cîte un par în…!“.
— II vent de díre enculer?… întrebă serioasă Pinette.
— Je crois que oui…, se ruşină feciorul pînă-n vîrful urechilor.

(va urma)
FELIX ADERCA

COMENTARII DE LA CITITORI