Chef cu Anton Pann (3)

in Polemici, controverse

„Aideţi să vorbim degeaba Că tot n’avem nici o treabă“.
Anton Pann

Pinette izbucni într-un rîs atît de nestăpînit, că toţi mesenii întoarseră privirile spre ea.
Tălmaciul sas, care îl cunoştea pe Anton Pann din Braşov, îi povesti lui sir Relington cine era acest bătrîn bun de glume, cum venise de copil cu ai lui din Bulgaria, cum îşi pierduse fraţii în Basarabia, în armata rusească, cum se aşezase în Bucureşti cîntăreţ pe la biserici, umbletul lui prin ţară, pe la diferite şcoli de muzică, şi pe la tipografiile la care-şi culegea proverbele şi istorioarele, de supărările avute cu muierea care-l înşela, de împăcarea lor de către mitropolit, de viaţa lui cărturărească…
Bătrînelul era slăbuţ, dar, din cauza vioiciunii, dobîndise parcă şi mai mult haz. După ce gustă cu măsură din friptură şi bău vreo două păhărele, ascultă un cîntec de dor, oftă, şi prinzînd dintr-o privire jocul musafirilor străini, zise, clătinînd din cap, ca pentru sine:
– „Vinul bun şi femeia frumoasă sînt două otrăvuri dulci la om… Rău cu rău, dar mai rău fără rău“, tinerelule!, zise ofiţerului care şoptea, surîzînd, în cîrlionţii Pinettei. Dar una-ţi spun: „la cîrciuma unde vei vedea nevastă tînără şi bărbat bătrîn să nu dormi, că la asemenea loc se adună oameni de toată mîna. Mai bine e să nu te farmeci deloc de frumuseţea femeilor, că pierzi căciula-n tîrg!“.
— Ho! ho! ho! ho!, rîse ofiţerul rus, deşteptîndu-se din beţie. Nu-l certa, cuvioase Antonie, că flăcăiandrul nu se pricepe la dragoste, şi, de-o vreme, umblă maică-sa şi bunica să-l însoare cu zestre!…
– Minţi!, se-mpotrivi ofiţeraşul.
– Minte acu, dar mîine n-o minţi, puiule!… Oricum, nu lăsa să te-nsoare alţii, ci te-nsoară pe placul tău!… „Că nu e frumos ce e frumos, ci e frumos ce mi-e frumos mie!“.
– Ça c’est vrai!, chicoti franţuzoaica.
– Şi ţine minte sfatul bătrînesc: cînd vei vrea să te-nsori, deschide ochii, să nu aduci pe dracul cu lăutari în casă. Mai încalte, să nu iei fată frumoasă de neam prost, că te face de ruşine; nevastă lăsată de bărbat, că ştie el de ce a lăsat-o; nici văduvă care-şi plînge bărbatul cel mort, să te ducă tot pe la cimitir; şi nici lua de neam mai mare decît tine, să-ţi spună: scoală tu, să şez eu! Ci uită-te la mumă şi cunoaşte pe fie-sa!
– Ma mere aussi jouait la comediei d’ou est-ce qu’il sait?… se miră, şi mai încreţită, mica franţuzoaică.
– Ai îmbătrînit, moş Antoane! Spui măscări!… bombăni ofiţerul sprîncenat.
– Măscări sînt după mintea ălui de le-nţelege, că şi îngerul cînd trece prin noroi, tot negru se face. Am îmbătrînit, se poate, că sînt însurat de mult şi femeia a îmbătrînit şi pe dracu, punîndu-l să-i descreţească un fir de la subsuoară!
– Ça, c’est du Shakespeare! Tu ne trouves pas?,
se’ntoarse sir Relington către domnişoara Ponson.
Anton Pann urmă:
– … Şi cînd a vrut dracu să dea muierii papuci în dar, nu i-a dat cu mîna, ci i-a întins în vîrful prăjinii!….
– O! Il n’aime pas les femmes…, se tîngui Pinette, scobind cu un deget în palma ofiţeraşului.
Un cîntec de cocoş tăie cheful tuturor. Ofiţerul rus căscă, grohăi adînc şi-şi strînse mai bine ipingeaua pe trup. Se răcorise. Lăutarii începură iar un cîntec săltăreţ şi paharele fură din nou umplute; se ciocniră în jurul mesei. Sir Relington voia să plece, copleşit de oboseală, Pinette ar fi dorit să mai rămînă, pînă la revărsatul zorilor. Şi cînd englezul o luă de mînă de lîngă ofiţeraş, ea se burzului şi bătu din picior:
– Non e non!, făcu ea cu vocea îngroşată.
Anton Pann se pregăti de drum şi, ieşind din rînd, cu un toiag în mînă să se apere de cîinii din mahalaua lui, mulţumi de ospăţ şi zise englezului:
– Nu te amărî de îndărătnicia muierii, nu te mira şi nici nu-ncerca s-o întorci dintr-ale ei. Ştii vorba ţăranului căruia i s-a înecat muierea îndărătnică? N-o ştii! Să ţi-o spun eu.
Şi fostul cîntăreţ bisericesc, mutînd ciomagul în mîna stîngă, începu să cînte a litanie, scandînd cu mîna dreaptă, ceva mai departe de masă:
„Unui sătean odată muierea i s-a înecat
Cînd la un rîu împreună cu altele s-a scăldat
El cu prăjina-n mînă în vîrfu-i cu cîrlig pus
Se ducea tot căutînd-o pe cursul apei în sus.
Altul trecînd îl întreabă, ce tot umblă căutînd?
El spunîdu-i, totodată îi ceru şi sfat zicînd:
Mi s-a-necat, frăţioare, nevasta colea mai jos,
Şi cum să o găsesc nu ştiu, că eu caut fără folos.
– Bine, acela răspunde, ce cauţi pe rîu în sus?
Că apa încolo la vale trebuie să o fi dus.
-Nu cred, frate, el îi zise, să fi mers pe apă în jos,
Că ea cît trăi în viaţă, toate le făcea pe dos.
Şi socotesc că şi moartă d-an dăratelea s-a dus
Şi trebuie, prin urmare, s-o caut pe apă în sus“.
Toţi rîseră, deodată.
Sir Rilington porunci tălmaciului, întinzînd un deget:
– Să-mi traduci această poemă în versuri, s-o citesc în Parlamentul din Londra. Să rîdă şi ei o dată!

Sfîrşit
FELIX ADERCA

COMENTARII DE LA CITITORI