Chiar toţi sulfuroşii ajung să conducă România?

in Editorial

 

Motto: „Patria este ca un copil: dacă uiţi de ea, poate să plece de acasă”.

              (Grigore Vieru)

PSD face tot ce poate pentru a-şi dărîma credibilitatea şi, implicit, popularitatea. Sau, poate că e vorba de o grupare din PSD, cea care acum conduce, care este, pe de-o parte, ameninţată de propriile fapte din trecutul cunoscut „sistemului”, pe de altă parte riscă totul, chiar şi o cădere a partidului, pentru a se debarasa de persoane mai vechi şi importante din gruparea politică, pentru a-şi impune fidelii, ciracii. Sînt recente şi elocvente în acest sens cazurile Ponta, fost preşedinte al PSD şi premier, şi Grindeanu, fost lider de filială, preşedinte de Consiliu Judeţean şi premier.

Problema este că PSD e primul partid al ţării – poate singurul –, iar candidaţii şi reprezentanţii săi sînt de toată jena! Tot felul de personaje sulfuroase, dubioase ca relaţionare, fără pregătire, cu studii făcute pe la tot felul de private, cu experienţă profesională pe negativ, nici măcar zero, cu salturi în aşa-zisa carieră bazate pe slugărnicie în partid sau pe încuscriri…

Iar fenomenul distructiv se accelerează, pe fondul unei tasări a pretenţiilor şi ambiţiilor membrilor PSD.

La ora la care scriu aceste rînduri, PSD a desemnat un tuciuriu cu figura parcă scoasă din malaxor, îmbătrînit – specific etniei rrome – la o vîrstă tînără. Mihai Tudose este o namilă cu vorbire greoaie, parcă simţi damful de rachiu prin televizor, privire încruntată şi tulbure – un personaj pe care l-ai ocoli pe trotuarul de vizavi; din păcate pentru PSD, dar mai ales pentru ţară, presa îl va hăitui, tocmai vînînd stîngăcia evidentă a personajului. În schimb, pachidermul social-democrat s-a mişcat teribil de zglobiu prin lumea „vitraliilor”, cum mai este numită comunitatea informaţiilor. Cursuri butaforice, cărţi în „coautorat”, ba chiar şi un doctorat rostogolit în haznaua plagiatului – de unde Tudose nu a mai avut curajul să-l scoată, renunţînd la titlu după prima acuzaţie a presei. Penibil! Şi nu e sigurul aspect de acest fel – teza i-a fost condusă de un alt sulfuros, Gabriel Oprea – ah, şi să nu uit, a făcut facultatea tîrziu, la privata PSD condusă de soţia aranjorului PSD Cristian Dumitrescu. În schimb, s-a împopoţonat cu titlul de „conferenţiar” la Academia SRI, post probabil neplătit, fiindcă nu apare nimic în declaraţiile de avere – sau or fi bani la fel de secreţi ca şi Serviciile?

În fine, golănia e mare şi asta ne doare, cum ar zice poetul, problema e cui transmitem „hai siktir”? Că dacă nu facem nimic, ne putem uita în oglindă şi să spunem asta de dimineaţa pînă seara. Ne calcă în picioare la toate capitolele, ne scuipă în faţă, dar noi ne temem să ne ridicăm – dacă ne cade din buzunar – şi-l pierdem! – carnetul de reduceri de la marketul din colţ? Ei hai, că soarta nu poate fi chiar atît de crudă!…

Da, începeam editorialul de săptămîna trecută cu o strofă din Adrian Păunescu – „Popor românesc, nu uita niciodată/ Că nu eşti urmaş de fricoşi şi bastarzi”. Îmi regăsesc timpul pierdut zilnic cu cotidianul prin citirea memoriilor, jurnalelor şi corespondenţei lui C.A. Rosetti, Kogălniceanu, Aricescu, Alecsandri, Brătianu, dr. Ioan Raţiu, Bolintineanu etc., etc. E incredibil – cîtă vioiciune de spirit a existat în naţiunea asta! Nu musai curăţenie, au avut şi aceşti mari oameni păcatele lor, cu sutele şi miile, dar au fost MARI, calitate de neobosirea căutării, de neacceptarea imbecilizării, marele duşman al unei naţii mici afişate la marginea unor imperii. Mă întreb, în acest sens, ce s-ar fi întîmplat dacă nu am fi avut printre noi un Vadim, un Păunescu, un Vieru, un Pruteanu?… Am fi fost de mult timp o ţară de tudoşi şi alţi sulfuroşi? De tudorchirili şi alţi debili? De nicuşori, de bombonicofili, de minuni blonde de la Videle, sau de golguţe aflate la menopauza agresivă a social-democraţiei semidocte? Vai, ce urît am scris! Cîteodată mă mir şi eu că scriu chestii aşa răutăcioase, în loc să-i bag în aia a mă-sii, pur şi simplu!

Citeam zilele astea nişte scrieri ale unui gînditor român stabilit în Franţa, elogiat de critica franceză, preţuit de Cocteau, de Jean Luc Godard, de Dali, mă rog, de avangarda gîndirii europene a anilor ’50 – ’70; acest Jean Parvulesco (Pîrvulescu, pe numele lui de oltean piteştean) e unul dintre părinţii geopoliticii moderne, celebrul Aleksandr Dughin îl recunoaşte ca principal mentor. Ei bine, Pîrvulesco a fundamentat ideea Europei Mari, a unui ţinut al spiritului şi păcii, al gîndirii şi urmăririi ţelurilor măreţe, departe de meschinul „idealului” bănesc. Un român a îndrăznit să gîndească asta, să insufle avangardei europene această gîndire – şi să influenţeze fundamental cel mai important gînditor rus contemporan, conturînd, într-o oarecare măsură, chiar proiectele puternicului Vladimir Putin. Concluzia este că acest Pîrvulesco este citit şi cunoscut în Franţa şi Rusia, dar necunoscut în ţara sulfuroşilor, pe melegurile dragnei. Asta e România de azi, cu proiecţie pe mîine!

Mă întorc încă o dată către ai mei, cei cu sufletul prin Vadim şi Păunescu; m-am săturat de toţi ăştia, hai să dăm cu ei de pămînt! Destul cu sulfuroşii, cu perverşii, cu anti-românii, cu blasfemiatorii, cu netrebnicii, cu slugile ticăloase, cu laşii, îi vreau înapoi în canalele din care au ieşit! Sincer, cred că ne apropiem de momentul în care cuvintele mele grele nu vor mai fi strigăte în deşert, iar vremurile unor răzgîndiri se apropie.

DRAGOŞ DUMITRIU

Revenirea lui Vadim

COMENTARII DE LA CITITORI