Chipul disperării

in Lecturi la lumina ceaiului

De mulţi ani, de foarte mulţi ani am admirat o femeie, pentru multe din darurile ei. În primul rînd era foarte frumoasă. În primul rînd, dar acesta era doar unul dintre darurile ei… Şi atunci, care erau celelalte daruri ale acestei minunate fiinţe? Nu ştiu. Mereu m-am străduit să i le găsesc, cumva. Eu, care, în general, m-am împăcat de minune cu femeile, am fost mereu în conflict cu această fiinţă, deşi eu am avut cele mai frumoase sentimente pentru ea. Conflictul era susţinut în totalitate numai de ea şi de amicele sale. Am simţit acest conflict ca pe o cruce pe care am purtat-o senin spre Golgota mea. Nu am înţeles nici ce am făcut vreodată, care să o fi supărat într-atît încît întreaga sa viaţă să o cheltuie pe o ură şi o discreditare nemeritate ale unui om cu sentimente atît de frumoase faţă de ea. Dar oamenii sînt oameni, şi cu bune, şi cu mai puţin bune… Aşa a fost ea. Cît timp a mai avut forţa de a purta războaie cu sine şi cu lumea, le-a tot purtat, în numele unor idei numai de ea ştiute. Acum, cînd anii au venit asupra ei ca zăpezile din primăvara aceasta, şi cînd oştirile gîndirii ei s-au nimicit mai mult între ele, decît cu inamici autentici, am văzut-o din ce în ce mai rar şi mai slăbită. Timpul nu iartă pe nimeni. Astăzi, însă, am întîlnit-o, din nou, şi din mersul maşinii i-am surprins, într-o frîntură de clipă, un chip străin. Era pentru prima dată cînd i-am surprins chipul uman al disperării. Anii, bolile care vin odată cu vîrsta, i-au adus acest nou şi tragic chip. Am luat cu mine toată povara ei, cu toate gîndurile mele bune pentru ea şi cu toată iertarea pe care i-am dat-o mereu, aşa cum o dai unui frate, unei bune surioare sau unui bun prieten. Am meditat mult la această tristă întîmplare şi mi-a părut rău pentru realitatea ei tragică… Pentru prima dată am văzut în privirea ei mila unui om. Am văzut chipul disperării şi nu aş fi vrut să-l văd. Am trecut peste tot şi peste toate, iertîndu-i orice gest şi orice cuvînt, dorindu-mi cu o nesfîrşită durere să-i fie bine şi aici, şi acum, şi în veşnicie! Ce repede trec toate! Şi aşa cum ziua îşi are sfîrşitul ei, la fel şi oamenii îşi au sfîrşitul lor. Este un sfîrşit al trupului, dar pe care, din necredinţă, noi îl extindem şi asupra esenţei noastre: sufletul! Da, astăzi am văzut chipul disperării! Era ca un strigăt tragic la cer! Acolo mi-am trimis şi eu iertarea şi oştirile gîndurilor mele de bine, pentru un om care merită să rămînă veşnic în lumina iubirii de oameni! Dar această întîmplare mi-a înscris încă odată în suflet, cu litere de foc, cuvintele lui Isus, din predica de pe munte: „Fericiţi cei blînzi, căci aceia vor moşteni pămîntul!“. Iar atunci am înţeles că datoria mea rămîne să iert, pentru a fi şi eu iertat pentru atunci cînd, fără să vreau, am tulburat cu un gînd pacea ta, lumină din cer!

ILARION BOCA

COMENTARII DE LA CITITORI