Cîinii sînt prietenii mei

in Lecturi la lumina ceaiului

Am scris despre căţei nu ca să ies în evidenţă şi nici pentru vreun alt scop anume. Am scris despre ei fiindcă i-am iubit şi am gîndit că, dacă procedez aşa, voi sensibiliza cît mai mulţi oameni, convingîndu-i să lase deoparte îndîrjirea, ura împotriva acestor fiinţe şi să ia în gospodăria lor un pui de căţel. Vor afla, odată cu trecerea vremii, cît de loial îi va fi acel animal şi cît de devotat îi va rămîne pînă la finele vieţii sale… Nu sînt poveşti. Eu vorbesc din proprie experienţă, ca un om care, împreună cu familia, şi-a dăruit o parte din viaţă căţeilor… Atenţie! Nu e vorba de căţei de rasă, care-şi găsesc stăpîni, şi încă pe sume mari de bani, încă înainte de a se naşte… Eu vorbesc aici despre cîinii străzii, cei ai nimănui, sau vagabonzi, cum le-au zis pînă mai ieri, cînd, peste noapte, i-au numit cîini comunitari. Important este nu cum le zic unii şi alţii, ci ceea ce facem noi pentru ei, pentru a nu-i mai vedea alergînd de colo-colo flămînzi şi însetaţi, ori legaţi în lanţ, în gospodăriile din satele româneşti… Sau abandonaţi la tot pasul, cu cîte un fir de sîrmă strîns de gîtul lor, devenit tot o rană… Căţeluşii mi-au oferit atîtea bucurii prin felul lor de a fi: jucăuşi, bucuroşi să se hîrjonească în preajma mea… Mi-ar trebui o viaţă de om să aştern pe hîrtie toate întîmplările despre năzdrăvăniile lor, care au devenit poveşti din viaţa mea. Spre exemplu, Geani a fost primul meu căţel, care a trăit în apartamentul nostru aproape douăzeci de ani, pînă avea să-şi dea sufletul. Îi voi regreta moartea cîte zile voi avea, că prea mare prieten mi-a fost… Căţeluşa Sara a fost adusă în casă la scurt timp după el. Era foarte atentă la uşa de la intrare şi, cu urechile ciulite, simţea totul şi nu se oprea din lătrat decît atunci cînd pericolul trecea… A urmat Brînduşa, o pacifistă, adorată de toată lumea. Şi ea, şi Sara, au trăit aproape optsprezece ani… Toţi căţeii pe care i-am avut şi care mi-au fost alături pînă la sfîrşitul vieţii lor şi-au găsit odihna în pămîntul plin de flori din prejma casei de la ţară… Şi a venit Mica, o căţeluşă tare cuminte, de care a trebuit să avem grijă mai bine de două-trei săptămîni, pînă să se înzdrăvenească şi să elimine tot nisipul pe care îl mîncase, de foame, de sub scara blocului unde am găsit-o. Dezy, care şi ea are vreo şase ani, e bibeloul casei… E ca o veveriţă, tare mîndră de ea şi jucăuşă. Cu Biţă e o poveste tristă. Am scris nu o dată despre el… Chiar dacă nu are un picior, este năzdrăvan şi plin de viaţă… El şi Toma se simt bine împreună la casa de la curte, chiar dacă, din cînd în cînd, se mai încaieră, ca între prieteni care îşi aduc aminte de cine ştie ce năzdrăvănii. Toma se vrea a fi stăpînul, însă Biţă nu se lasă, nici el, mai prejos… Nu pot să uit de Albinuţa, pe care am dorit din tot sufletul să o salvăm, dar a fost peste puterile noastre. La fel şi cu Piticuţul, care a fost luat de hingheri cu japca… Toţi aceşti cîini au necesitat multă responsabilitate din partea noastră: hrana zilnică, plimbări, carnet de sănătate, vaccinuri, başca, din cînd în cînd, cîte o baie cu săpun special… Şi nu voi regreta nimic, nici un efort pe care l-am făcut pentru aceşti căţei, pe care-i socot adevăraţi membri ai familiei noastre… Sînt bucuros că am salvat nişte suflete din mîinile pline de sînge ale unor nemernici de oameni. Şi sînt sigur că prietenii mei necuvîntători care au părăsit această lume, acolo unde sînt ei acum, se roagă pentru mine, mulţumindu-mi că i-am iubit necondiţionat.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI