CINCI SONETE INEDITE

in Poeme

Sfînta Paraschiva
Afară tună, fulgeră cumplit
Îmi bate ploaia-n geamuri
în rafale
Natura parcă a înnebunit
Ce timp barbar! Ce vremuri
infernale!

Îmi sperie şi cîinii, care rod
La tocul uşii, ori se cer în braţe
A început de ieri să-mi plouă-n pod
Un înger negru vrea să mă înhaţe.

E totul la extrem: zăpezi şi ploi
Canicula şi frigul, deopotrivă
Planeta, brusc, ne-a declarat război

Nu mai avem nici grîu pentru colivă
Ne pregătim de vremea de apoi
Îndură-te, oh, Sfîntă Paraschivă…

Stăpînilor yankei
Revin şi vă arăt, stăpîni yankei:
De ce nu lăsaţi ţara să respire?
De ce tot hotărîţi, voi, soarta ei,
Cînd aţi distrus întreaga omenire?

În fond, nu vă pricepeţi la nimic
Doar ură mccarthystă şi şabloane
În mintea voastră, un agent pitic
Face mai mult ca zeci de milioane.
Nu vă iubeşte nimeni, nicăieri
Prea vă purtaţi bolnavi de aroganţă
Deşi, istoric, v-aţi născut
doar ieri

Aveţi un Dumnezeu: Marea                     Finanţă
Hitler şi Stalin, ca şi alţi
hingheri
Parcă aveau mai multă
eleganţă…

Complotul bubei
Aşa, şi doar aşa, arată ţara
În care este totul de furat
În care nu-i lăsată primăvara
Să izbucnească, la oraş şi sat

Alegerile, toate-s măsluite
Mafia ţine totul sub control
Instanţele străine-s mituite
Îşi iau tainul (bani de protocol!)

N-ai unde să reclami, sînt mînă-n mînă
,,Complotul bubei” este nemilos
Adio, naţiunea mea română!

Un cancer roade ţara pîn’ la os
Iar lupii s-au făcut stăpîni la stînă…
Deşteaptă-te, românule fricos!

Drojdia
Aceste vremuri strîmbe, de ocară
Au, totuşi, şi un merit cam grotesc:
Scot la iveală drojdia murdară
Care zăcea în Neamul Românesc.

Este mocirla unor veacuri grele
Migraţii de barbari şi venetici
Fanarioţii cu moravuri rele
Care-şi lăsară icrele pe-aici.

Noi i-am primit pe toţi, i-am ospătat
Le-am dat apoi odaia cea mai bună
Ba chiar cu unii ne-am împerechiat

Aşa ne-am molipsit noi de minciună
Şi am furat, ba chiar ne-am prostituat
Iar toate astea, astăzi, se răzbună…

Criza
N-am bani, sînt mai sărac ca-n studenţie
N-am bani, şi n-am idee ce să fac
Trăiesc, de la un timp, pe datorie
Este umilitor să fii sărac!

Atîţia oameni, vai, depind de mine!
Au şi copii, au rate de plătit
Mă uit, cu ochii goi, şi-mi e ruşine
Presa română cum s-a prăbuşit!

Nu ştiu cum i-a lovit pe alţii criza
Însă pe mine m-a izbit sever
Nişte bicisnici iar măresc acciza…

Nu pot să-L rog pe Dumnezeu din cer
Să îmi dea bani cu pumnul, sau valiza
Adică „ochiul dracului“ să-I cer…

Corneliu Vadim Tudor
Vineri, 27 iunie 2014

MAREA UMILINŢĂ

Regretaţilor mei amici Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Gh. Eminescu, Ion Voicu, Aristide Buhoiu, Mircea Muşat, Mihai Ungheanu, Raoul Şorban, Sergiu Nicolaescu, Anca Petrescu, Ştefan Iordache, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu…

Ferice, dar, de voi, prieteni morţi,
Că nu vedeţi cum ni se sparge ţara
Cum lupii trag cămaşa ei la sorţi
Şi-n iarnă ni se schimbă primăvara.

Eu pe-ntuneric scriu acest poem
Nişte nemernici iar ne-au stins lumina
Pe cine să înjur, sau să blestem
Cînd noi, românii, purtăm toată vina?

Şi gazele, ca mîine, s-or opri
Pe urmă vom bea apă ruginie
Trăim calvarul ăsta zi de zi
Drum bun spre Evul Mediu, Românie!

Nici n-ai unde să suni, toţi se ascund
Eşti prizonierul neamurilor proaste
La Primărie? Eşti prea rupt în fund!
La Minister? Te bate la trei coaste!

Nici o instanţă nu te bagă-n seamă
Nici nu exişti, tu, cetăţean de rînd
Ţesutul societăţii se destramă
Iar statul e doar un vampir flămînd.

Tu nu mai ştii ce-i aia „trai decent“
În beznă stai, te speli cu apă rece
Mai cald e-afară ca-n apartament
Exterminaţi sîntem, din zece-n zece.

Îmi beau cafeaua trist şi gînditor
Nu mai fumez, dar viciul tot mai muşcă
Regret profund că sînt doar scriitor
Aş da stiloul astăzi pe o puşcă.

Aprind o lumînare şi mă văd
În casa scundă, a copilăriei
Cînd vijelia-n pomi făcea prăpăd
Dar îngeri zdraveni ţineau piept urgiei.

Însă atunci era după război
Rănită era ţara, şi datoare –
Acum, ea este pradă la strigoi
Şi sclava unei Mafii-ngrozitoare.

Am dat lumina, gazele şi apa
Pe mîna unor mercenari străini
Zic că-s prieteni, dar ne sapă groapa
Scot bani din piatră seacă şi din spini.

Nu ne putem gospodări în viaţă?
Ajuns-am un popor de retardaţi?
Atunci e clar: scuipaţi-ne în faţă!
Ne place să fim viermi? Să fim călcaţi!

Umilitoare e această stare
Să nu mai ai nimic în ţara ta
Să vezi cum ultima redută moare
Şi să te rogi de moarte să te ia.

Eu vă invidiez, amici plecaţi
În altă lume, unde e lumină
Acolo sînteţi, toţi, surori şi fraţi
Şi beţi nectar, nu apă cu rugină.

V-a luat la vreme Dumnezeu la cer
Eu văd în asta, poate, o răsplată
El v-a ferit de acest timp mizer
Cînd ţara noastră e crucificată.

Cînd lumea plînge-n pumni şi n-are bani
Nici de mîncare, sau medicamente
În timp ce politrucii talibani
Fac şi desfac Guverne, Parlamente.

E un dezastru grav şi general
Mai jos de-atîta chiar că nu se poate
Mai bine-n groapă decît la canal
Şi cred că doar războiul mondial
Ne poate vindeca de laşitate!

Corneliu Vadim Tudor
Noaptea de marţi spre miercuri,
24 spre 25 iunie 2014 –
poem scris pe întuneric

COMENTARII DE LA CITITORI