Cincizecimea – eveniment crucial în Istoria Bisericii

in Pagină creştină

Moto: „Christos n-a murit pentru zidurile bisericii, ci pentru aceste temple duhovniceşti care sînt oamenii“ (Sfîntul Ioan Gură de Aur).

În Vechiul Testament, cunoscut şi sub numele de Vechiul Legămînt, cele mai importante sărbători religioase iudaice erau Paştele, Rusaliile şi Sărbătoarea Corturilor. Dintre acestea, cea de-a doua a intrat în Creştinism sub numele de Cincizecime şi ea semnifică, în Noul Testament, momentul coborîrii Duhului Sfînt peste credincioşii adunaţi din mai multe ţinuturi orientale, în ziua de Rusalii, la Ierusalim, după cincizeci de zile de la sărbătoarea Paştelui. În tradiţia iudaică, Rusaliile (Bacurim sau Savuot sau sărbătoarea Secerişului) constituiau o sărbătoare sfîntă, care se ţinea în data de 7 Sivan (Iunie, cea de a IX-a lună civilă) la care participa întregul popor. Acesta aducea preotului, o dată pe an, snopi de grîu, două pîini din primele roade, animale ca jertfă de ispăşire pentru păcatele comise şi ca jertfă de mulţumire pentru Dumnezeu (Exod 20:2-17, Levitic 23:15-22 şi Deuteronom 16:10). Preotul lua aceste daruri, le legăna într-o parte şi în alta înaintea Divinităţii. În zilele noastre, evreii mozaici au păstrat cîteva din aceste obiceiuri, în ajunul acestei sărbători ei intonînd un imn de slavă, iar în ziua de Rusalii citind Cartea Rut din Vechiul Testament. Fragmentul care ilustrează acest eveniment deosebit de important pentru viaţa de credinţă şi petrecut acum mai bine de 2.000 de ani este inserat în Cartea Faptele Apostolilor, capitolul 2, ca o împlinire a prorociilor Vechiului Legămînt. Chiar Domnul Isus Christos promisese ucenicilor că, după Învierea şi Înălţarea Sa, El ne va trimite un Mîngîietor – Duhul Sfînt – care reprezintă cea de a treia Persoană din Trinitate (Ioan 14:16-17). Aceasta a constituit cea de a patra Sa prorocie împlinită, primele trei fiind moartea prin răstignire, Învierea după trei zile şi Înălţarea la cer a Salvatorului nostru. Credincioşii aparţinînd bisericilor creştine din întrega lume cunosc acest moment ca fiind naşterea Bisericii primare. Domnul Isus a afirmat: „…Eu voi zidi Biserica Mea“ (Matei 16:18). În limba greacă, termenul de ekklesia desemnează o adunare fie de natură politică (Fapte 19:39), naţională (Fapte 7:38) sau creştină (Efeseni 1:22-23) chemată, convocată. În plan spiritual, Biserica nu este o bazilică (noţiunea de clădire fiind desemnată în mod total eronat), ci o adunare a credincioşilor care slăvesc întreaga Dumnezeire prin cîntări, rugăciuni şi ascultare a Cuvîntului divin. Aceasta reprezintă Biserica aşezată în lume, dar nu din lumea noastră, ci din cea spirituală pe care am moştenit-o de la Domnul Isus. Spre deosebire de lumea materială în care trăim, Biserica zidită de El este eternă. Creştinătatea este formată din persoane care se declară creştini, dar care, însă, nu-L cunosc pe Christos ca Mîntuitor personal: „Nu oricine-Mi zice «Doamne, Doamne!», va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri“ (Matei 7:21). Doar cei născuţi din nou, care au recunoscut că sînt păcătoşi, au fost spălaţi în sîngele Mielului pascal şi sînt călăuziţi de Duhul Sfînt, fac parte din adunarea creată de El. Biserica are mai multe caracteristici, pe care le găsim studiind paginile Bibliei. În primul rînd, ea este o taină descoperită Apostolului Pavel, cel care prigonise creştinii la început: „Mie, care sînt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Christos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile“ (Efeseni 3:8-9). Adunarea credincioşilor reprezintă şi un trup, aşa cum o găsim descrisă într-o altă epistolă paulină: „Noi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“ (1 Corinteni 12:13). De asemenea, ea este o clădire spirituală: „Căci prin El, şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl într-un Duh; aşadar, voi nu mai sînteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sînteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Christos“ (Efeseni 2:18-20). Nu în ultimul rînd, Biserica Mîntuitorului nostru este o mireasă, aşa cum afirmă Apostolul naţiunilor, Pavel, în epistola sa adresată Bisericii din Corint, pe care el a evanghelizat-o: „Căci sînt gelos pe voi, cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Christos ca pe o fecioară curată“ (2 Corinteni 11:2). O prorocie asemănătoare găsim şi în Vechiul Testament scrisă de profetul Osea, în Secolul al VIII-lea î.Chr.: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie şi vei cunoaşte pe Domnul!“ (Osea 2:19-20). Această idee se traduce prin faptul că planul lui Dumnezeu cu fiecare persoană în parte este de a fi în veşnicie cu El. Aşadar, Mîntuitorul nostru nu S-a jertfit pentru ca Biserica să devină o instituţie de stat, ci pentru ca fiecare dintre noi, cei care o alcătuim, să fim veritabili copii ascultători care o zidesc conştientizînd că Domnul Isus reprezintă temelia: „Apropiaţi-vă de El, piatra vie lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu“ (1 Petru 2:4). În acelaşi timp, El este Capul Bisericii despre care prorocul Isaia a scris în Secolul al VIII-lea î. Chr.: „…aşa vorbeşte Domnul: «Iată, pun ca temelie, în Sion, o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel care o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă“ (Isaia 28:16). Desigur, în fiecare locaş de cult există o anumită ierarhie, organizare şi activitate conformă cu prevederile Sfintelor Scripturi în sensul că „toţi cei care credeau erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte“ (Fapte 2:44 şi Tit 1:5). De asemenea, conform Noului Legămînt, fiecare cult are la bază un statut care stipulează o anumită disciplină în sînul Bisericii, o maturizare în viaţa de credinţă a fiecărui creştin în parte: „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă… Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, ci cu azimele curăţiei şi adevărului“ (1 Corinteni 5:7). De pildă, adunarea credincioşilor din localitatea Laodicea – în Turcia de astăzi – ajunsese în apostazie (noţiune inserată în greacă prin piptô şi tradusă prin a cădea, a părăsi, a se lepăda). Această biserică a fost atenţionată, sfătuită şi încurajată să se ridice din acea stare şi să se sfinţească pînă la revenirea Domnului în baza promisiunii pe care Acesta a făcut-o: „Celui care va birui, îi voi da să stea cu Mine pe scaunul de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am stat cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul“ (Apocalipsa 3:21-22). Din acest fragment reiese puterea Bisericii clădite de Christos în urma Învierii, a Înălţării Sale la cer şi a coborîrii Duhului Sfînt. Din perspectivă escatologică, Biserica va dăinui prin cei care nu vor fi influenţaţi în sens negativ de atmosfera vremurilor post-modernismului şi nu vor îmbrăţişa felul lumesc de viaţă ce duce la rătăcirea omenirii de la credinţă. Creştinilor li s-a făgăduit fericirea veşnică în cer cu Dumnezeu Tatăl: „Fericiţi şi sfinţi sînt cei ce au parte de întîia înviere! Asupra lor, a doua moarte n-are nici o putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Christos şi vor împărăţi cu El o mie de ani“ (Apocalipsa 20:6). În acest fragment, a doua moarte reprezintă trecerea celor necredincioşi în iad, loc în care nimeni n-ar vrea să ajungă prin neascultare şi persistare în fărădelege. Iată de ce această mare sărbătoare a Cincizecimii reprezintă şi astăzi o îmbărbătare şi o încredinţare în lucrurile pe care nu le putem percepe acum. Duhul lui Christos nu s-a revărsat pentru a submina meritul Bibliei, deoarece ea însăşi declară lămurit că Logosul lui Dumnezeu (Cuvîntul) este măsura prin care va fi pusă la probă toată învăţătura şi experienţa. Marea bătălie de la Armaghedon dintre bine şi rău, profeţită încă din Secolul al VI-lea î.Chr. de prorocul Zaharia, va creşte în intensitate aproape de sfîrşitul vremurilor atît în rîndul poporului evreu, cît şi în cel al celorlalte naţiuni (Zaharia 12:10-11). Trebuie luat în calcul că în toată perioada de har (2000 de ani de la Christos pînă în prezent), toată iscusinţa şi subtilitatea satanei s-a revărsat, prin felurite tertipuri, asupra Bisericii. Una dintre uneltele satanice cu care ea s-a confruntat de-a lungul veacurilor, şi în special astăzi, este chiar Islamismul. În aceste vremuri de primejdie, urmaşii lui Isus au misiunea de a avertiza întreaga lume asupra revenirii Sale (de data aceasta, în slavă). Cuvîntul Domnului ne spune clar că Mireasa Lui trebuie să fie pregătită pentru acest moment crucial şi prezentată înaintea Sa „fără pată şi fără zbîrcitură“ (2 Petru 3:14).

Marcelina Pătraşcu
Jurist şi doctor în Istoria Bisericii

COMENTARII DE LA CITITORI