Cînd Mafia devine Inchiziţie (1)

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Doamnelor şi domnilor, voi începe prin a adresa mulţumiri d-lui Ovidiu Gherman pentru faptul că, datorită străduinţelor sale de a fi sancţionat cu asprime, astăzi a început, fără să vreau, campania mea prezidenţială. Deşi, după înscenarea jenantă prin care Partida Naţională a fost frustrată de postul de secretar al Biroului Permanent, eu mi-am jurat să nu mai trec pragul Senatului, cel puţin în această legislatură – iată că o altă înscenare, şi mai jenantă, dar cu implicaţii politice foarte grave, mă determină să-mi calc făgăduinţa, să apar iarăşi în această sală şi să iau din nou cuvîntul de la acest microfon. Mărturisesc că, de la aflarea veştii că, totuşi, ministrul Justiţiei şi Comisia Juridică au fost în stare de o asemenea nelegiuire, m-au încercat unele trăiri sufleteşti contradictorii. Fiindcă oameni sîntem, cu toţii, iar sufletul ne controlează el pe noi, aruncîndu-ne uneori, într-o singură zi, de la agonie la extaz, de la bucuria de a trăi la deznădejde. Au fost unii oameni din preajma mea care m-au sfătuit să nu mă prezint la o asemenea farsă, pentru simplul motiv că conclavurile Inchiziţiei au luat sfîrşit de mai bine de trei veacuri, iar şedinţele staliniste de demascare şi de vînare a unui singur om s-au cam terminat şi ele, de vreo trei decenii. Dacă, totuşi, am hotărît să urc Dealul Golgotei şi să-mi duc crucea pînă la capăt, a fost dintr-un singur motiv: am vrut să vă privesc în ochi. Pe voi, colegii mei de Senat, cu care am împărţit bucurii şi necazuri timp de aproape 4 ani. Pe voi, colegii mei de Senat, împreună cu care, uneori, am depus coroane de flori la monumentele mîndriei naţionale, în cetăţile eterne ale demnităţii româneşti. Pe voi, colegii mei de Senat, alături de care, uneori, am văzut moartea cu ochii, în misiuni oficiale, la 10.000 de metri înălţime, pe mari turbulenţe atmosferice, survolînd Gurile Nilului, şi fiordurile Norvegiei, şi Africa Neagră. Am intrat, în imensa noastră majoritate, cinstit în acest Senat, dar nu în urma vreunei şedinţe, ci ca urmare a voinţei poporului. Iar acum, unii dintre voi vor să anuleze acel scrutin popular şi, cu de la ei putere, ori din ordin exterior, cum mărturisea recent chiar un membru al Comisiei Juridice, vor să mă elimine din Senat şi din viaţa politică.  Frumoase şi nobile îndeletniciri, nimic de zis, dar vă întreb un lucru: pe alegătorii voştri i-aţi întrebat? Aveţi mandat de la milioanele de oameni pe care i-aţi reprezentat, cel puţin în 1992, să puneţi la stîlpul infamiei un coleg votat şi el, în mod democratic, şi care, întîmplător, este cotat de absolut toate sondajele de opinie pe locul 4 între candidaţii oficiali la Preşedinţia României şi pe locul 1 dintre senatori?

Înverşunarea pe care o manifestă unii împotriva mea a atins cote maladive, fiindcă, de pildă, unul dintre colegi, Ştefan Radoff, de la P.A.C., afirma serile trecute la B.B.C. că el s-a dus personal la procurorul-general, ca să-l tragă la răspundere fiindcă dosarele sale n-au fost luate în seamă. De ce nu s-o duce dl. senator pe cîmp, în toiul campaniei electorale, şi se ocupă cu reclamaţii şi intrigi? Eu de ce nu m-am dus niciodată la procurorul-general, ca să reclam pe cineva? Dar cum mi-ar fi foarte greu să mă uit în ochii a peste 100 de senatori prezenţi astăzi aici, pentru a mă judeca pe mine, voi alege unul de o factură ceva mai specială, fiindcă e faţă bisericească: mă gîndesc la Simeon Tatu, pe care toată lumea îl numeşte ba Popă, ba Părinte, ca semn că nici măcar acum, după aproape 4 ani, nu ne cunoaştem între noi, întrucît el este ceva mai mult şi decît un Popă, şi decît un Părinte – el este Călugăr. Frăţia Ta, mă cunoşti de ani de zile, ai fost prezent la înmormîntarea tatălui meu, care a fost un modest mucenic al creştinismului, mi-ai cerut să te ajut la ridicarea somptuoasei porţi de lemn a Mînăstirii Plumbuita, pe care o păstoreşti, şi m-am învrednicit să fac danie toate cele de trebuinţă, şi lemn, şi bani – răspunde-mi acum, cu mîna pe crucea pe care o porţi la piept, ţi se pare creştinesc ca un român, în Ţara lui, să fie vînat în haită, la numai cîteva zile de la celebrarea Învierii Mîntuitorului şi de la o nouă şedinţă de rugăciune în grup, pe care senatorii şi deputaţii au făcut-o, în Săptămîna Luminată, la Casa Poporului? Pe mine mă interesează opinia acestui om al lui Dumnezeu, fiindcă ar fi de-a dreptul imposibil să port un dialog cu peste 100 de senatori. Dacă Frăţia Ta, Simeon Tatu, crede că e bine ce se întîmplă şi că e lăsat de la Dumnezeu ca zeci şi zeci de oameni să linşeze moral, în public, un coleg al lor, care nu are absolut nici o vină, decît aceea de a-şi iubi Patria mai presus de orice – atunci eu voi anunţa că mă retrag din viaţa publică, imediat, şi nici nu va mai fi nevoie să votaţi şi să vă mînjiţi cu sîngele meu.

Aici avem de-a face cu o succesiune inimaginabilă de ilegalităţi. În mîna mea se află Constituţia României, o mai recunoaşteţi? Nutresc speranţa că dl. Chiuzbaian nu are pretenţia să iau în serios „revista presei” pe care a făcut-o aici, stîrnind zîmbetele unora şi afirmaţiile altora, care spuneau că aşa cred şi ei, ca şi mine. În zelul său, ministrul Justiţiei nu s-a sfiit să invoce şi persoanele decedate, precum Corneliu Coposu, care m-au dat şi ele în judecată. Dar constat, cu uimire, că dl. Chiuzbaian se erijează şi în cenzor al Partidului România Mare, ceea ce constituie un abuz incalificabil şi un atac la ideea de pluripartitism. Intervenţia d-lui Ion Predescu a fost o tentativă clară de a-i lămuri pe toţi cum trebuie să voteze, stratagemă pe care senatorii Partidei Naţionale au înţeles-o rapid, dar n-au aprobat-o. Voi enumera principalele ilegalităţi comise cu bună-ştiinţă de ministrul Justiţiei şi de Comisia Juridică. Dl. Ion Predescu se pricepe la legi, desigur, dar să-mi dea voie ca la presă să mă pricep ceva mai bine ca el. Ca dovadă că el a invocat aici Legea Audiovizualului, care n-are nimic comun cu presa scrisă.

Ilegalitatea nr. 1. Întregul demers al lui Gavril Iosif Chiuzbaian către Comisia Juridică a Senatului este cu desăvîrşire nul, întrucît o asemenea sesizare o poate face numai ministrul Justiţiei; or, domnul respectiv şi-a pierdut automat calitatea de ministru al Justiţiei în toamna anului 1995, cînd a fost ales vicepreşedinte al P.U.N.R.; în speţă, a fost încălcat Articolul 37, Alineatul 3, din Constituţia României, care stipulează, citez: „Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii – ministrul Justiţiei fiind asimilat magistraţilor – membrii activi ai Armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege”.

Ilegalitatea nr. 2. În instrumentarea celor 11 dosare cu care sînt ameninţat, Parchetul General nu m-a invitat niciodată să-mi aducă la cunoştinţă ce mi se reproşează, ori să-mi ia vreo declaraţie; ce-i drept, în cîteva rînduri s-a prezentat la mine acasă procurorul Marian Capotă, care m-a informat că în toate cazurile a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale, pe motivul real că textele incriminate de reclamanţi nu erau nici scrise, nici semnate de mine. În proporţie de peste 90 la sută, ceea ce scriu cu mîna mea eu semnez. Vorba lui Toulouse-Lautrec: viciul e în mintea dvs., domnilor jurişti, aţi luat drept realitate ceea ce v-ar fi surîs să fie aşa. Sau, aşa după cum spunea Talleyrand, domnule Ion Predescu, care aţi pomenit aici de sute de oameni, care tot mă reclamă puhoi – „Tot ce e exagerat, e insignifiant”. Dl. Chiuzbaian a vorbit aici cîte în lună şi-n stele, dar un singur lucru n-a făcut: n-a produs nici cea mai simplă probă că textele îmi aparţin!

Ilegalitatea nr. 3. A fost fabricat, la repezeală, un dosar-central şi, ca să i se dea consistenţă şi să nu bată prea mult la ochi caracterul politic al răfuielii, au fost scoase de la Arhivă şi scuturate de naftalină încă 10 dosare-periferice. Numai că toate se plasează în afara legii. De pildă, dosarul-central, al aşa-zisei insulte aduse autorităţii, îi cuprinde pe Ion Iliescu şi Virgil Asztalos-Măgureanu la un loc, deşi trebuia făcută disjunctia cauzelor. Şi aici este încălcată Constituţia, mai exact Articolul 16, Alineatul 1, care prevede că, citez: „Cetăţenii sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Prin urmare, artificiul cu „ofensa adusă autorităţii” cade de la sine, întrucît toţi cetăţenii sînt egali în faţa legii. Mă întreb acum: cînd vor fi pedepsiţi toţi torţionarii politici şi toţi aceia care ţin în frig şi foame această Naţiune, pentru „ofensă adusă Poporului Român”?! Totodată, este inadmisibilă şi mai mult decît suspectă graba cu care Comisia Juridică a Senatului recomandă sancţionarea mea înainte de finalizarea şi dezbaterea Raportului la care lucrează acum Comisia Parlamentară de Supraveghere şi Control al Activităţii SRI, influenţînd prin aceasta chiar activitatea Comisiei respective. În ceea ce priveşte aşa-zisele procese privind pe o oarecare Rodica Chelaru şi Lista Ruşinii, publicată în revista „România Mare”, e vorba de materiale de presă care, efectiv, nu-mi aparţin, dar pentru care, ca şef şi patron de publicaţii, mi-am asumat răspunderea morală, pentru a împiedica hărţuirea redactorilor şi a colaboratorilor mei. N-aş fi vrut să pomenesc de personajul feminin respectiv, fiindcă aşa ar fi cavalereşte, dar, dat fiind faptul că ea m-a dat în judecată şi a mărturisit în vara anului 1995 cu martori, că „s-a dat undă verde pentru eliminarea lui Vadim din viaţa publică”, voi face cîteva referiri sumare la nota care mi se reproşează. Acea notă de presă priveşte comportamentul sexual aberant al acestei femei şi al unui consilier prezidenţial, cu prilejul unei vizite efectuate într-o fostă republică din URSS. Informaţia a fost transmisă revistei mele, telefonic, de către un ziarist de la „Adevărul” şi eu n-am nici o contribuţie. De altfel, femeia cu pricina e cunoscută în presa română pentru asemenea practici, prin anii ’80 ea fiind surprinsă într-un birou al AGERPRES, de către o dactilografă, cu secretarul P.C.R. al publicaţiilor pentru străinătate, cu care săvîrşea aceleaşi perversiuni sexuale. Nu cred că un asemenea proces ar fi în folosul iabraşei femei, sau al noului său loc de muncă, pentru că eu îi voi cita ca martori pe numeroşi colegi din presă, inclusiv pe dl. Iosif Socaciu, care pot depune mărturii nu tocmai măgulitoare despre viaţa ei scandaloasă. Repet, n-aş fi dorit să se ajungă aici, dar pentru că se tot minte, la nesfîrşit, şi se tot încearcă utilizarea acestei persoane cu grave deviaţii comportamentale, pentru spălarea onoarei consilierului prezidenţial, am să las deoparte toate menajamentele şi, la eventualul proces, care cred că nu va mai fi atît de secret, ca acesta de azi – voi produce dovezi imposibil de combătut. Fiindcă şi răbdarea mea are o limită. Şi refuz să cred că prestigioasa instituţie a B.B.C.-ului a ajuns Crucea de Piatră!

Ilegalitatea nr. 4. Nu mai puţin de 7 din cele 11 dosare aparţin unui fost deţinut de drept comun, bolnav de procesomanie, pe nume Dide Nicolae. Este mai mare ruşinea ca Senatul României să piardă timpul cu un asemenea rebut social, cînd mai sînt numai două luni pînă la sfîrşitul actualei Legislaturi şi Ţara aşteaptă legi de o importanţă majoră, cum ar fi Legea Patrimoniului Naţional şi Legea Turismului. Pentru edificarea tuturor cu privire la degradarea morală a acestei haimanale, care în 22 decembrie 1989 a furat din CC. al P.C.R. o valiză cu dolari, iar la 31 martie 1995 s-a deplasat de urgenţă la locul tragediei aviatice de la Baloteşti, pentru a scormoni printre cadavre şi a recupera o mare sumă de bani în valută, voi preciza că el este un vechi client al puşcăriilor, fiind condamnat în Şedinţa Publică din 9 ianuarie 1975, prin Sentinţa Penală nr. 4, de către Tribunalul Municipal Bucureşti. Reproduc un fragment din Sentinţa respectivă, dată în Dosarul nr. 4.547 pe anul 1975, citez: „Din procesul-verbal şi din declaraţiile de la paginile 18-20 din dosarul instanţei, rezultă că inculpatul Dide Nicolae obişnuia să se dea cetăţean străin şi se ocupa cu traficul de valută, fiind prins în postura de traficant în seara zilei de 23 octombrie 1974 în faţa Hotelului Intercontinental din Bucureşti”. De altfel, declaraţia fostei sale soţii, d-na Mirela Ivan Dide, cu privire la nelegiuirile săvîrşite de acest cap al Mafiei Ţigăneşti, în fostul sediu al CC. al P.C.R., a fost predată zilele trecute senatorului Valentin Gabrielescu pentru a fi inclusă în Raportul final asupra evenimentelor din decembrie 1989. Îngăduiţi-mi să o prezint în faţa dvs., pentru edificare. „În 22 Decembrie 1989 mă aflam la Poiana Braşov, împreună cu fetiţa mea şi Nicolae Dide, la turnarea unui film. Revenind acasă, el a plecat, şi l-am mai văzut după aproximativ o săptămînă, cînd a venit să se spele. După ce s-a spălat, a mîncat şi a dormit cîteva ore, mi-a spus că pleacă în clădirea Comitetului Central şi că o să mă sune de acolo. La cîteva săptămîni după acest episod plin de emoţii, cînd lucrurile s-au mai liniştit, Nicolae Dide a venit acasă cu o geantă diplomat. M-am mirat, pentru că nu-l mai văzusem cu geantă, şi, mai ales, cu geantă diplomat. L-am întrebat ce este cu ea, iar el mi-a spus că nu-i treaba mea. Am revenit cu întrebarea, iar el a deschis geanta, arătîndu-mi conţinutul. Era o imagine pe care numai în filme am văzut-o: o geantă plină cu valută. Am glumit şi l-am întrebat dacă în Comitetul Central există un copac ce dă roade bani, dar nu mi-a gustat gluma, spunîndu-mi să nu glumesc cu astfel de lucruri, că banii sînt importanţi, că dacă nu ai bani, nu ai nimic, nu ai putere. Vorbind cu mama lui, la cîteva minute după această scenă, am înţeles că la ea mai exista o parte din bani, urmînd să ajungă şi această geantă diplomat, pînă spre seară, tot acolo. Am înţeles tot atunci că «sacul» cu bani, adică lei, era la Dan Iosif, iar metoda de scoatere a banilor prin intermediul ghivecelor de flori a fost bună, dacă nu chiar extraordinară. M-am retras din sufragerie, unde se purta această discuţie telefonică, pentru a mă ocupa de fetiţă. Mai tîrziu, i-am cerut detalii, şi mi-a povestit ceea ce am relatat mai sus, fără prea multe amănunte şi fără prea mare dispoziţie, fiind deja nervos, nu ştiu din ce motive. Eu, cînd simţeam că are o stare mai tensionată, mă retrăgeam, lăsînd loc timpului să-l calmeze. Această valiză a fost fotografiată de mine. Probabil aceşti bani l-au lansat în afacerile pe care şi acum neagă că le-ar face. În această perioadă, atunci cînd s-a format prima masă rotundă a C.F.S.N.-ului, formaţiune politică, din cauza lui Sergiu Nicolaescu, pe motivul că îl cunoaşte atît de bine încît nu-l sfătuieşte pe domnul Ion Iliescu să-l primească, Nicolae Dide aş putea spune că a fost bolnav de supărare şi ură împotriva lui Sergiu Nicolaescu. Ţin să mulţumesc pe această cale domnului Corneliu Vadim Tudor, pentru împrospătarea aerului în România, printr-un val de DREPTATE”.

(va urma)

 

CORNELIU VADIM TUDOR

(22 aprilie 1996, plenul Senatului României)

 

Nu te teme, turmă mică… (3)

COMENTARII DE LA CITITORI