Cînd Mafia devine Inchiziţie (2)

in Pentru împrospătarea memoriei

Ilegalitatea nr. 5. Prin fabricarea şi manipularea unor asemenea dosare, este încălcat un alt articol al Constituţiei, nr. 30, mai exact primele două alineate, citez: „Libertatea de exprimare a gîndurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sînt inviolabile”, precum şi „Cenzura de orice fel este interzisă”. A înlocui cenzura de tip totalitar cu ameninţarea cu ridicarea imunităţii parlamentare este o practică extrem de periculoasă, care se va întoarce ca un bumerang împotriva acelora care vor să îi confere legitimitate.

Ilegalitatea nr. 6. Atît ministrul Justiţiei, cît şi Comisia Juridică a Senatului încalcă alte două articole ale Constituţiei României. Acestea sînt următoarele: Articolul 66: „În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sînt în serviciul poporului”; Articolul 70: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

Ilegalitatea nr. 7. Dl. Ion Predescu deţine ilegal funcţia de preşedinte al Comisiei Juridice, care, ca orice Comisie Permanentă, poate fi condusă numai de reprezentantul unui Grup Parlamentar; or, el este, de cca. 2 ani, senator independent, prin părăsirea Grupului Parlamentar P.D.-F.S.N. Folosesc acest prilej pentru a-mi exprima uimirea faţă de uşurinţa cu care un jurist experimentat îşi poate compromite o carieră prodigioasă printr-o asemenea capitulare în faţa fărădelegii.

Ilegalitatea nr. 8. Comisia Juridică a comis una dintre cele mai grave erori din existenţa sa, prin faptul că nu m-a invitat şi nu m-a audiat niciodată.

Prin acest abuz incalificabil pentru nişte senatori, care mă îndoiesc că ştiu legile statului, este încălcat Articolul 24 din Constituţia României, care, la Capitolul „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, prevede, la Articolul 24, Alineatul 1: „Dreptul la apărare este garantat”.

Ilegalitatea nr. 9. Prin acelaşi procedeu nedemn, Comisia Juridică a încălcat şi Articolul 69 al Constituţiei, şi anume Alineatul 1: „Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa”.

Ilegalitatea nr. 10. Conform unei adrese oficiale, pe care am primit-o în cursul zilei de joi, 18 aprilie, semnată de preşedintele Senatului, Oliviu Gherman, sînt înştiinţat că, citez: „Raportul Comisiei Juridice îl puteţi primi personal, la sediul Comisiei, în aceeaşi zi (luni, 22 aprilie), la orele 13”. Numai că aşa ceva este scandalos, întrucît nu mi se dau posibilitatea şi răgazul de timp să-mi pregătesc o apărare temeinică, iar eu am luat cunoştinţă de Raport, pentru prima oară, o dată cu dvs.

Ilegalitatea nr. 11. Deşi votul va fi secret, o serie de senatori, în frunte chiar cu preşedintele Senatului şi al partidului de guvernămînt, au făcut afirmaţii publice că vor vota pentru ridicarea imunităţii mele parlamentare, ceea ce înseamnă că şedinţa propriu-zisă tinde să devină o mascaradă de-a audierile şi declaraţiile, cu un rezultat dinainte ştiut, în genul romanului „Cronica unei morţi anunţate”, de Gabriel Garcia Márques.

Ilegalitatea nr. 12. Ştiu din surse sigure că directorul SRI a făcut presiuni asupra unor senatori să voteze pentru ridicarea imunităţii mele parlamentare şi că solicită rapoarte scrise, din 2 în 2 ore, referitoare la discuţiile, intenţiile şi starea mea de spirit, în special aşa cum transpar ele din interceptarea convorbirilor telefonice ale mele, ale familiei mele şi ale colaboratorilor mei. Nu pot înţelege de ce a fost omis dosarul prin care aşa-zisul guru yoghin Gregorian Bivolaru m-a dat şi el în judecată. Aş fi fost tare curios să aflu opinia Comisiei Juridice cu privire la acest corupător al tineretului, care a declarat recent că secta lui bea urină în grup şi că nu le este ruşine cu asta, fiindcă urina ar fi un nectar divin. Păcat, domnilor jurişti, aţi ratat un asemenea proces memorabil, cu demonstraţiile de rigoare în instanţă.

În urmă cu mai multe săptămîni, am anunţat public că Revista şi Partidul România Mare vor suspenda, pe o perioadă nelimitată, orice atac la adresa preşedintelui Ion Iliescu şi a celorlalţi politicieni. Dar asta n-am făcut-o din calcul, fiindcă eu nu sînt omul calculelor, am făcut-o pentru că veneau Sfintele Sărbători ale Primăverii, adică Pastele şi Armindeni, care mai e şi ziua Muncii. Pînă şi în încleştările cele mai dramatice ale Antichităţii, exista un armistiţiu de sărbători, ori pentru săvîrşirea datinilor. Numai că, exact cînd am crezut şi noi că toată lumea va face un pas către o concordie reală, dorită de populaţia acestei Ţări, ne-am pomenit atacaţi din toate părţile, şi de unii politicieni români, şi de unii controlori străini, care ar trebui măcar să aibă decenţa să-şi pună un ecuson sau o insignă în piept, ca toţi controlorii din lume, ca să nu ne mai surprindă atunci cînd ne cer biletele de bună purtare la control. În realitate, clasa politică, alimentată şi de unele publicaţii antiromâneşti, se pare că nu prea vrea reconciliere naţională, şi asta reiese din analiza conflictelor existente în sînul tuturor partidelor şi alianţelor, fără nici o tangenţă cu mine ori cu partidul pe care îl conduc. Există o nervozitate generală, o vînătoare de vrăjitoare, o pornire irepresibilă de stabilire a vinovaţilor şi a acarilor Păun, aproape toată lumea filtrează totul prin prisma avantajelor sau dezavantajelor electorale, dar şi prin ecluza raportării la exterior, de unde se aşteaptă cununiţe de laur şi mîngîieri părinteşti pe creştet. Pe scurt, avem de-a face cu un „război al tuturor împotriva tuturor”, formulă folosită de Thomas Hobbes în celebra sa lucrare „Leviathan”, numai că filosoful englez se referea la o caracteristică a omenirii pe treptele primitive. Să fi revenit oare România la o fază primitivă a evoluţiei sale, poate chiar la anul 586, cînd s-au rostit primele cuvinte în limba noastră, „Torna, torna fratre”, după cum scrie cronicarul byzantin Theophanes, dar trupele romano-byzantine au crezut că sînt atacate de avarii năvălitori şi au intrat în panică, numai că, în realitate, fusese vorba de strigătul unui soldat care îi atrăgea atenţia altui soldat că măgarul lui îşi pierduse samarul? Am pomenit aici de Armindeni, care înseamnă, în slava veche, Ziua lui Ieremia. Am aflat în Biblie, la Cartea proorocului Ieremia, un pasaj edificator, care i-ar putea face să roşească pe cei care se ocupă de linşarea de tip Ku-Klux-Klan: „Şi cînd a isprăvit Ieremia tot ce-i poruncise Domnul să spună întregului popor, preoţii, proorocii şi tot poporul au pus mîna pe el şi au zis: «Trebuie să mori negreşit!» (…) Atunci, preoţii şi proorocii au vorbit astfel căpeteniilor şi întregului popor: «Omul acesta este bun de pedeapsa cu moartea, căci a proorocit împotriva cetăţii acesteia, cum aţi auzit şi voi înşivă cu urechile voastre!» Ieremia a zis tuturor căpeteniilor şi întregului popor: «Domnul m-a trimis să proorocesc împotriva Casei acesteia şi împotriva cetăţii acesteia toate lucrurile pe care le-aţi auzit voi. Cît despre mine, iată-mă în mîinile voastre; faceţi-mi ce vi se va părea că este bine şi drept! Numai să ştiţi că, dacă mă veţi omorî, vă veţi face vinovaţi de sînge nevinovat, voi, cetatea aceasta şi locuitorii ei; căci Domnul m-a trimis în adevăr la voi să rostesc în auzul vostru toate aceste cuvinte!» Căpeteniile şi tot poporul au zis preoţilor şi proorocilor. «Omul acesta nu este vinovat de pedeapsa cu moartea; căci ne-a vorbit în numele Domnului Dumnezeului nostru!»” Doamnelor şi domnilor, nutresc speranţa că nimeni din Comisia Juridică nu-mi va putea pretinde să mă refer stricto sensu la Raportul întocmit de ea, în mare taină. Fiindcă taina a fost atît de mare şi de cusută cu aţă albă, încît, aşa după cum am mai spus, am fost înştiinţat că voi primi Raportul personal, la sediul Comisiei, în ziua de 22 aprilie, la orele 13 – adică astăzi. Cred că veţi fi de acord cu mine că asta se adaugă la suita mare de ilegalităţi şi batjocuri declanşate împotriva mea, fiindcă nimeni nu-şi poate pregăti o apărare în numai 2 ore, fără să ştie din timp ce i se reproşează şi de ce este acuzat. Aceasta reprezintă o încălcare gravă a Drepturilor Omului, cunoscut fiind faptul că pînă şi un tîlhar sau asasin are dreptul la apărare, iar avocatul său are acces la rechizitoriu cu mai multe zile înainte. Iată de ce, din punctul meu de vedere, consider acest Raport un act de piraterie, la care, evident, nici nu mă voi referi, pentru că nu l-am ridicat. Mult mai în spiritul acestei înscenări ridicole, ar fi fost ca preşedintele Senatului să mă anunţe că pot să ridic raportul nu cu 2 ore înainte de începerea lucrărilor de azi, ci cu 2 ore după încheierea lor. De fapt, ce e cu toată farsa asta pretins juridică? Haideţi s-o luăm pe firul apei şi să vedem ce se ascunde în spatele acestui rechizitoriu aparent meşteşugit. El s-ar vrea o avalanşă, numai că din zăpadă sintetică nu s-a născut niciodată o avalanşă. Încă din toamna anului 1992, din prima zi de lucru a noului Senat, au existat unii colegi care au cerut invalidarea mea şi a altor doi senatori, pe motiv că am fi slujit comunismul. Ironia sorţii face ca acuzaţiile să vină tocmai din partea unor oameni care nu numai că slujiseră comunismul, dar şi beneficiaseră din plin de numeroase privilegii. De fapt, cîţiva dintre colegii senatori aproape că n-au avut altă justificare în forul legislativ decît să ceară scoaterea mea şi a Partidului România Mare în afara legii. Ar putea fi şi asta o meserie, pe care ministrul Muncii şi al Protecţiei Sociale s-o propună în Nomenclatorul Profesiilor, cu numele de „Profesia Anti-Vadim”. Iar stenogramele lucrărilor pot dovedi că, în ceea ce mă priveşte, m-am aflat tot timpul în defensivă, în legitimă apărare. Nu e un secret pentru nimeni faptul că nu-mi place să rămîn dator şi că, în astfel de altercaţii, riposta mea s-ar fi putut să fie uneori mai dură decît provocarea. Pentru că violenţa naşte violenţă, de cînd lumea şi pămîntul. Din fericire pentru mine, dispreţuiesc profund violenţa fizică, aşa că totul s-a redus la unele schimburi de replici la microfon şi, evident, la continuarea polemicii în cele două reviste ale mele. Ce nu le-a plăcut acestor veşnici contestatari ai mei? Că am şira spinării şi nu suport să fiu insultat ba ca bolşevic, ba ca fascist, ba ca extremist, ba ca xenofob? Dar ei nu ştiu decît să lovească, fără să primească? Care e principiul acela democratic care îi permite unui fost clopotar al lui Vladimir Ilici Lenin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, prieten de casă şi profitor al lui Gogu Rădulescu (Nicolae Manolescu – nota ed.) să mă bălăcărească, toată ziua-bună ziua, şi în nişte foi obscure, şi la „Europa liberă”, şi pe la tot felul de posturi de Televiziune, în schimb eu să nu am voie să respir în faţa lui, fiindcă el e „domnul dizident” şi dacă mă iau de el, m-am luat de elita de extrema dreaptă, şi dacă m-am luat de elita de extrema dreaptă, m-am luat de Revoluţie, de parcă Revoluţia ar fi fost făcută de foştii dogmatici stalinişti, năpîrliţi în democraţi occidentali, nu de către sărmanii copii care au murit nevinovaţi? Probabil, ce şi-au zis rapsozii lui Lenin: azi e 22 aprilie, ziua lui de naştere, nu-l mai putem omagia în public, aşa că hai să ne oferim singuri o altă bucurie, să-l aducem în faţa plutonului de execuţie pe unul care a urît imperiul sovietic! Ajuns aici, aş vrea să răspund, odată pentru totdeauna, acelor critici după ureche, care au auzit ei că aş fi jignit personalităţile de valoare ale acestei Ţări, că le-aş fi umplut de noroi şi de alte produse naturale. Voi începe prin a enumera cîteva dintre valorile mari ale civilizaţiei naţionale pe care nu numai că nu le-am ironizat niciodată, dar le-am apărat de furiile demolatoare ale altora, ori le-am acordat premii fie la „Săptămîna”, fie la „România Mare”, elogiindu-le opera şi caracterul şi bucurîndu-mă de prietenia lor. Pentru a evita orice speculaţie, mă voi referi numai la personalităţile trecute în veşnicie: Cella Delavrancea, Ana Aslan, Gheorghe Eminescu, George Calboreanu, Ion Clopoţel, Amza Pellea, Nichita Stănescu, Ion Lăncrănjan, Ion Ardeleanu, Mircea Muşat, Ion Jalea, Alexandru Giugaru, Edgar Papu, Alexandru Rosetti, Toma Caragiu, Jean Georgescu, Teophil Vâlcu, Dumitru Murăraşu, Augustin Z.N. Pop, Anton Dumitriu, Aura Buzescu şi mulţi alţii.  Mă leagă, de asemenea, sentimente de preţuire de oameni de valoare, ca Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înalt Prea Sfinţia Sa Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, înalt Prea Sfinţia Sa Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, pe care i-am apărat în anii 1990 şi 1991 de isteria antiromânească şi chiar de „listele negre” ale unei pretinse şi mult prea zgomotoase elite şi cărora, atît înainte de 1989, cît şi după aceea le-am recenzat cărţile. N-aş fi vrut să invoc aceste nume, acum şi aici, fiindcă „argumentul autorităţii” reprezintă un sofism în logica aristotelică şi, după cum spunea Lucian Blaga, „cu penele altuia te poţi împodobi, dar nu poţi zbura”. Pe cine, în schimb, am criticat eu? În primul rînd, grupul de mercenari aflat în slujba „Europei libere”, care s-a văzut bine ce politică făcea, avînd în vedere că în 16 iunie 1989 a semnat Declaraţia de la Budapesta, iar în 21 martie 1990 i-a acuzat pe români de tulburările sîngeroase de la Tg. Mureş,

l-am mai criticat pe cei mai violenţi dintre agitatorii de stradă şi monarhişti, pentru că ceea ce încercau ei să facă, în perioada 1990-1993, a isterizat multă lume şi a întreţinut un climat de teroare în societatea românească.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(22 aprilie 1996, plenul Senatului României)

 

Cînd Mafia devine Inchiziţie (1)

COMENTARII DE LA CITITORI