Cînd Mafia devine Inchiziţie (3)

in Pentru împrospătarea memoriei

Dreptul de a-ţi formula liber opiniile este unul dintre drepturile fundamentale ale omului şi n-o să renunţ nici la el, nici la meseria de ziarist, numai de dragul de a intra în graţiile cuiva. În fond, eu am criticat „lipsa de caracter” a unora, care au fost nişte stalinişti sadea şi terorizau o Ţară pe vremea în care unii dintre dvs. zăceaţi prin puşcării, pentru ca acum să-şi întoarcă haina pe dos şi să dea cele mai dezgustătoare spectacole ale „marii năpîrliri” – după o sintagmă lansată tot de mine. Oricît ar fi de abil şi de iute de mînă un individ, nu poate sufla, concomitent, prin cele două orificii ale unui trombon – şi prin muştiuc, şi prin pîlnie. Deşi n-aş fi vrut să dau exemple, nu mă pot reprima să mă gîndesc la un personaj pe care îl cunosc extrem de bine şi care e invocat mereu (inclusiv în materialele prezentate aici de domnii Chiuzbaian şi Predescu), atunci cînd sînt acuzat că aş umple de mizerii „marile valori” (?!) ale acestui Neam. Mă refer la Octavian Paller, căruia îmi vine foarte greu să-i zic domn, fiindcă vreme de 3 ani, cît i-am fost subaltern, îmi cerea să-i zic tovarăş, şi uite că nu mi-a ridicat consemnul. Mă refer la el, pentru că acesta se află pe aşa-zisa Listă a Ruşinii publicată în „România Mare” şi care, efectiv, nu-mi aparţine, fiind o lucrare colectivă, bazată pe mai multe mii de scrisori şi telefoane ale cetăţenilor. Într-o emisiune de o mîrşăvie fără seamăn, transmisă pe programul II al Televiziunii Naţionale, şi pentru care mie mi s-a refuzat un Drept la Replică elementar, acest Octavian Paller poza în mare campion al libertăţilor democratice, aşa cum făcea şi în emisiunea „Memorialul Durerii”. Numai că omul juca un teatru de irozi de cea mai proastă calitate. Normal că i-am făcut un pustiu de bine şi i-am publicat Dosarul de Partid, cu toate angajamentele sale fierbinţi şi decoraţiile primite atît pe timpul lui Gheorghiu-Dej, cît şi pe timpul lui Ceauşescu, pe care, în 1973, îl punea alături de Tudor Vladimirescu şi Nicolae Bălcescu, dar astăzi se face că uită şi îmi scoate mie ochii pentru ceea ce am scris.

Şi i-am mai repus în circulaţie acele poezii staliniste, din care reieşea o dragoste neţărmurită faţă de „poporul sovietic” şi faţă de opera măreaţă de colectivizare a agriculturii. Expulzat ulterior din Italia, pentru colaborare cu Securitatea, el avea să fie recompensat cu înalte onoruri de membru C.C. al P.C.R. şi deputat M.A.N, fiind, timp de 14 ani, redactor-şef al ziarului „România liberă”, organul Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste din România. Nici unul dintre dvs., cei prezenţi, nu ştie cum se lucra cu acest zbir dogmatic, cum bătea el cu pumnul în masă, cum ne-a pervertit sufletele şi ne-a învăţat sintagma „Epoca de Aur”, brevetată de el – dar eu ştiu, fiindcă am lucrat cu el, am primit Mustrare Scrisă cu Avertisment, întrucît n-am dat prea mare atenţie numărului festiv jubiliar, din 23 August 1974, pentru ca apoi, în octombrie 1975, la presiunile Securităţii, care s-a deplasat în mai multe rînduri la redacţie, acest Paller să-mi desfacă contractul de muncă, pentru că îl criticasem în public pe fiul mai mic al secretarului general al partidului. Am să-l rog pe Ticu Dumitrescu să încerce, la timona Comisiei de Abuzuri, să afle în ce condiţii a primit „dizidentul” de azi o vilă somptuoasă, în Cartierul Cotroceni, de la Gospodăria de Partid, şi o maşină nou-nouţă, tot de acolo, la preţul simbolic de 32.000 de lei, şi un număr scurt, dat de Securitate, 1-B-932. Recent, un coleg senator, care a trecut de la P.D.-F.S.N. la P.D.S.R., l-a făcut cu ou şi cu oţet pe acest cameleon, comparîndu-l cu un fel de Anti-Rege Midas, care e în stare să transforme în noroi pînă şi aurul. Sub conducerea lui, ziarul „România liberă” se face vinovat de moartea prin infarct a unor profesori universitari patrioţi, ca Doru Hociotă, Dumitru Ghişe şi Nicolae Giosan. Acesta e Octavian Paller, aliat cu P.M. Băcanu, infractor de drept comun şi colaborator al agentului K.G.B. Volodin, după cum el însuşi a recunoscut în scris.

În linii mari, cam cu asemenea personaje lipsite de cea mai vagă urmă de caracter m-am luptat eu în presă şi mă voi lupta pînă vor înceta să mai prigonească oameni şi să învenineze atmosfera în România, indiferent dacă voi mai avea imunitate sau nu, dacă voi mai fi parlamentar sau nu. Am mai fost acuzat că l-am criticat foarte dur pe László Tökés, dar astăzi, chiar colegii săi de la U.D.M.R. Îmi dau dreptate, fără să vrea, pentru că episcopul amintit aruncă sămînţă de vrajbă pretutindeni. Am mai fost, de asemenea, pus la stîlpul infamiei pentru criticile formulate la adresa Grupului pentru Dialog Social, dar şi în acest caz am avut dreptate, fiindcă aţi văzut de ce e capabilă această organizaţie antiro-mânească, ce a fost în stare să elaboreze şi să difuzeze un fel de studiu, în care îi acuza de nazism pe luptătorii unionişti din Basarabia. Veţi fi de acord cu mine că acel cunoscut Apel către Lichele îi vizează, în primul rînd, pe cei care şi-au falsificat biografia, nicidecum pe cei care au avut şi au curajul să şi-o asume, cu toate meritele şi erorile lor. În definitiv, toată această înscenare care mi s-a pus la cale pe traseul celor 7 cărări dintre Procuratura Generală – Ministerul Justiţiei – Comisia Juridică a Senatului se referă la activitatea mea de ziarist. Dar prigonitorii mei nu pot pedepsi ziaristul, aşa că se răfuiesc cu senatorul! Diferenţele de optică şi deplasarea de accent sînt vizibile cu ochiul liber. Unde am greşit eu ca senator? Luaţi la mînă stenogramele tuturor şedinţelor Parlamentului şi veţi vedea că n-am insultat pe nimeni, niciodată, decît, cel mult, am răspuns la atacurile unora şi altora. A muta nişte banale pamflete din arena presei în arena politicii, mi se pare o gafă impardonabilă a celor 3 organisme de care am pomenit. Nu este nici timpul, nici locul să demonstrez ce a însemnat pamfletul în Istoria presei române şi mondiale. Încercaţi să extrageţi de la temeliile literaturii române pamfletul „Baroane”, de Tudor Arghezi, ori de la temeliile literaturii franceze pamfletul „J’accuse”, de Emile Zola, şi veţi vedea cum edificiul se clatină puţin. Fireşte, mi se poate spune că pamfletele mele nu se ridică la înălţimea celor invocate, dar asta nu intră în sarcina juriştilor, ci a Istoriei Literare şi a judecăţii marelui public, prezent şi viitor. A extrage nişte fragmente din revistele mele, uneori cu penseta, alteori cu forcepsul, şi a le da înveliş juridic pentru a ilustra o texă prefabricată, iată o operaţiune sinistră a Procuraturii Generale şi a Ministerului de Justiţie, unde tronează un fiu de ilegalist, care se lăuda în tinereţe că e nepotul lui Walter Roman şi care pînă în 1989 a fost consilierul Suzanei Gîdea. Va veni vremea cînd unii înalţi funcţionari de la aceste instituţii vor fi traşi la răspundere pentru uşurinţa condamnabilă cu care au irosit timpul şi banii pentru a scorni, luni de zile, pretextele juridice ale unei minciuni. Cu stilul acesta de lucru, s-ar putea ca Procuratura Generală şi Ministerul Justiţiei din România să-l dea în judecată şi pe Aritstotel din Grecia, pentru calomnie, fiindcă a afirmat că omul este „zoon politikon”, adică „animal politic”. Dar, domnilor Vasile Manea Drăgulin şi Gavril Iosif Chiuzbaian, de ce v-aţi rezumat numai la nişte frînturi decupate cu foarfecă, aidoma emisiunilor pentru copii ale Televiziunii, consacrate Cercurilor de mîini îndemînatice, ori jocului Lego, şi n-aţi pus cap la cap şi niscaiva caricaturi sau epigrame din revistele mele?! Dar numai şi numai din revistele mele, nicidecum ale altora, fiindcă redactorii-şefi de pe la alte publicaţii nu candidează la Preşedinţia României. Voi reproduce aici, pentru uzul domnilor Drăgulin şi Chiuzbaian, cîteva dintre insultele revoltătoare care au fost proferate în mass-media românească şi se constituie în atacuri de lez-naţiune, dar ei nu s-au mai sesizat din oficiu, probabil că erau ocupaţi cu inaugurarea încă unui sediu de judecătorie de ocol, ori se războiau cu cerbii de la Palatul Elisabeta, sau voiajau prin străinătate. În „România literară”, condusă de un coleg senator care tot se luptă pentru distrugerea mea de vreo 15 ani, a apărut, negru pe alb, că „România e o rezervaţie a psihopaţilor” şi că e o „Ţară cu trăsături de hibrid asiatico-patagoneze”. Tot acolo, Ion Iliescu a fost aşezat lîngă Hitler şi Stalin. Faptul că revista amintită e salvată, periodic, de faliment, cu banii aventurierului de origine maghiară George Sörös are semnificaţia sa adîncă. Chiar o serie de senatori şi deputaţi l-au numit, public, pe dl. Ion Iliescu „piaza rea a Poporului Român”, „kaghebist”, şi cîte şi mai cîte, dar nimeni nu s-a mai sesizat, fiindcă ei nu candidau la Preşedinţie şi nu reprezentau un potenţial adversar. În revista „Contemporanul”, directorul publicaţiei l-a numit pe Mihai Viteazul „paranoic”. În revista „Tribuna”, un rabin abuziv, astăzi defunct, l-a acuzat pe Mihai Eminescu de huliganism, fascism şi demenţă. Încercaţi, doamnelor şi domnilor, să pulverizaţi miturile Eroului Naţional şi ale Poetului Naţional, ale fiecărui popor, şi acel popor va înceta să mai existe! Gîndiţi-vă ce s-ar fi întîmplat dacă în Anglia erau batjocoriţi într-un asemenea hal Richard Inimă de Leu şi William Shakespeare, sau, în Franţa, Ioana D’Arc şi Victor Hugo, ori în Italia, Garibaldi şi Dante Alighieri. Dar acolo nu e posibil aşa ceva, pe cînd la noi, în România, unde sînt cele mai multe „cozi de topor” pe cap de locuitor, totul este admis şi chiar încurajat. Aş mai exemplifica şi prin acuzaţia adusă lui Ştefan cel Mare, cum că ar fi fost curvar şi beţiv, şi că Biserica Ortodoxă ar fi făcut o mare greşeală sanctificîndu-l, această ofensă scandaloasă a apărut în ruşinea presei române, „Evenimentul zilei”, dar Istoria acestor vremuri n-a consemnat că senatorul PDSR de Iaşi, Ion Solcanu, să ia vreo atitudine în apărarea acelei legende vii a Moldovei şi a întregii românităţi, în schimb el a făcut presiuni publice asupra ministrului Justiţiei să mă înfunde pe mine, mai tare, mai repede, mai adînc şi, dacă se poate, cu cît mai multe dosare. Frumos îţi mai sade, domnule Solcanu, în postură de inchizitor-şef, după ce o bună parte dintre problemele muncitorilor, sindicaliştilor şi ale altor oameni nevoiaşi din Iaşi le-am rezolvat eu, după cum poate atesta şi prefectul judeţului, la care am intervenit de atîtea ori, fiindcă sărmanii moldoveni apelau la mine. Acum, vizibil alertat de creşterea popularităţii unui alt candidat la Preşedinţie, dl. Petre Roman – iată că dl. Ion Solcanu declară la Iaşi, conform presei de azi-dimineaţă, că, citez, „îi va dispărea zîmbetul electoral atunci cînd lumea va lua cunoştinţă de dosarele pe care le are”. Numai că dosarele astea există de vreo 2 ani, de ce le vîntură abia acum dl. Ion Solcanu? Nu s-a mai sesizat nimeni din oficiu atunci cînd, la Congresul UDMR din ianuarie 1993, preşedintele PL’93, deputatul Horia Rusu, a afirmat că el „sprijină federalizarea României”. O ofensă de neiertat a adus întregului Neam Românesc un dizident pe nume Paul Goma, care a susţinut în revista „elitelor” cu pretenţii, „22”, că românii n-au ajuns încă la stadiul de popor, ei fiind încă turmă (?!). Dar, cei doi jurişti amintiţi nu s-au sesizat nici împotriva emisiunii „Ruşinea de a fi român”, difuzată pe Postul Naţional de Televiziune, care a făcut să curgă rîuri de lacrimi pe obrajii românilor umiliţi. Nu mai departe decît în 1993, Petre Roman declara la Veneţia că „Guvernul Văcăroiu e un Guvern fascist”, dar, după o uşoară vîlvă, orice discuţie s-a stins. Să mai pomenesc, oare, de suita inimaginabilă de jigniri care au fost aduse Poporului Român pe acelaşi Post Naţional TVR, la emisiunea în limba maghiară, printre care şi „gluma” conform căreia gaura din steagul României reprezintă judeţele Harghita şi Covasna? Să mai amintesc de unele publicaţii în limba maghiară, cum este faimoasa „Tromf”, unde românii erau făcuţi „boi” şi „porci”, iar Ion Iliescu era scufundat grafic într-o oală a canibalilor, care aveau, totuşi, milă de el, şi afirmau, textual, că nu mănîncă ei orice prost?!

În treacăt fie spus, dacă aş enumera aici toate actele pe care le-au săvîrşit unii parlamentari ai UDMR, în frunte chiar cu un membru al Comisiei Juridice, care acum are iluzia că hotărăşte el soarta mea – cred că n-am mai termina şedinţa asta pînă la sfîrşitul actualei sesiuni. A primit iredentismul maghiar vreo sancţiune legală, domnilor Oliviu Gherman şi Ion Solcanu? V-aţi sesizat cumva din oficiu, domnilor Drăgulin şi Chiuzbaian, că românii sînt jigniţi pe străzile Ardealului cu calificative infamante, ca „uite maimuţa” şi „valahi împuţiţi, Ardealul e unguresc!”, sau pentru că mii de familii de români au fost alungate din judeţele Harghita şi Covasna, ori atunci cînd deputatul UDMR Borbely Imre a cerut, în 6 mai 1995, „federalizarea României”, sau cînd alţi parlamentari UDMR ne-au acuzat de pogrom şi deznaţionalizare pe la toate organismele internaţionale? Eee, nu-i e bine vacii noastre, domnilor care ar trebui să aplicaţi legile statului şi să vegheaţi la integritatea teritorială a României! În toate aceste samavolnicii, ca şi în atîtea altele, de aceeaşi factură, nu v-aţi implicat în nici un fel, parcă s-ar fi petrecut într-un film artistic, pe care îl vizionaţi noaptea, în tihnă, la televizor, cu berea rece la cap – bine, în schimb, că mă hărţuiţi pe mine, eu fiind unul dintre puţinii care au făcut ceea ce ar fi trebuit să faceţi voi, adică am condamnat cu vehemenţă batjocorirea Neamului Românesc. Ce fel de Justiţie e asta, domnilor Drăgulin şi Chiuzbaian? Unde aţi învăţat-o? La cursuri de zi, sau la fără frecvenţă? Ori poate ca propagandişti de profesie? Şi de ce o aplicaţi în România, împotriva voinţei Poporului Român? În aceeaşi ordine de idei, numeroşi oameni se întreabă, pe bună dreptate: a terminat oare Justiţia cu mafioţii, şi hoţii, şi tîlharii, şi trădătorii, şi traficanţii, şi contrabandiştii, şi corupţii, şi evazioniştii – de se ocupă acum de un om care poate face dovada că, de 6 ani, a luptat pe viaţă şi pe moarte cu toate aceste canalii? Domnilor, nu cumva tentativa asta odioasă, a voastră, face parte dintr-un plan mai vast de lichidare a justiţiarilor şi, prin ricoşeu, de intimidare a tuturor acelora care ar îndrăzni să se mai lupte pentru adevăr şi dreptate?! Marele vostru ghinion este că exact în aceste zile în care vă zbateţi să-mi ridicaţi mie imunitatea şi să iau calea tribunalelor,

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(22 aprilie 1996, plenul Senatului României)

 

Cînd Mafia devine Inchiziţie (2)

COMENTARII DE LA CITITORI