Cînd nu mai eşti şi nu ai pe nimeni, şi din mormînt eşti dat afară

in Tabletă de scriitor

Puţini oameni sînt aceia care în timpul vieţii se gîndesc să-şi cumpere un loc de veci, să aibă unde să fie îngropaţi cînd îşi vor da obştescul sfîrşit… Sînt şi cazuri în care locurile de veci sînt moştenite – fie că vorbim de oamenii de la oraş, fie de cei de la sat – de la înaintaşii lor: bunici, părinţi, mătuşi, unchi, sau de la vreo rudă mai apropiată. Familia noastră avea şi ea un loc de veci, pe care îl deţinea de mulţi ani, din vremea în care nici nu mă născusem… Şi lucrul acesta, din spusele mamei, s-a întîmplat după moartea bunicii, adică a soacrei ei, sau poate cu mult mai înainte, că ea nu avea de unde şti care era istoria acestui loc. În locul acela, cam pe la mijlocul cimitirului din satul copilăriei mele, a fost îngropat şi bunicul, iar ceva mai tîrziu şi tata, care avea să moară destul de tînăr… Oamenii din sat spuneau că a fost bătut şi că din bătaie i s-ar fi tras moartea… Poate că era adevărat, sau poate că nu… Alţii ziceau că a murit de inimă… Nu ştiu care dintre ei să fi avut dreptate, eram prea mic ca să înţeleg anumite lucruri… Ţin minte că eram în clasa întîi şi învăţam după-amiază… Afară, toamna vîntura frunzele pomilor în toate părţile, iar vîntul sufla tot mai tare… Cerul era îmbrăcat în nori plumburii gata de ploaie… Era dimineaţă, o dimineaţă mohorîtă… Tata ieşise din casă să dea mîncare la porc, sau cine ştie pentru ce altceva, că s-a întors la noi destul de tîrziu, galben la faţă şi cu părul zburlit, scoţînd printre dinţi, din cînd în cînd, cîte o înjurătură… Îşi dăduse jos cămaşa şi pe mînă avea cîteva dîre de sînge, iar în piept, o lovitură ca o muchie de sapă… Cu sapa fusese lovit… Poate de vreun vecin de la hat, că tot timpul se isca scandalul, ori de cîte ori dădeau nas în nas unul cu celălalt… Sau se luaseră de la vreo găină, că sărise în ogradă de la unul la altul… Se dădu cu nişte gaz, după care se lungi în pat, de unde nu s-a mai trezit… Cei care l-au scăldat au văzut în ce hal era, i-au povestit mamei, dar, necăjită cum era, nu a făcut nici un demers să afle care a fost cauza morţii celui ce fusese omul ei şi tatăl nostru…

Şi cum anii nu stau locului pentru nimeni, la ani buni distanţă de cînd tata a murit, i-a venit şi rîndul mamei să încheie socotelile pe acest pămînt. A fost îngropată, unde în altă parte decît în mormîntul familiei noastre, lîngă socri şi soţ… Aşa cum se obişnuieşte la orice înmormîntare, după ce i s-a pus deasupra şi ultima lopată de pămînt, la fel ca fiecărui decedat, i-a fost plantată şi crucea, cu numele şi prenumele, ziua şi anul naşterii, ziua şi anul morţii… Cu trecerea vremii, din cauza ploilor şi a zăpezilor, a vîntului şi a soarelui dogoritor, crucile au cedat, putrezind de la rădăcină, şi s-au prăbuşit în iarba îndesită de deasupra mormîntului… Mama a decis să pună în amintirea socrilor ei, a omului lîngă care a trăit, o cruce de ciment, cu numele celor care se aflau, întru odihnă veşnică, în mormîntul cu pricina. Şi crucea aceasta a dăininuit pînă nu de mult, cînd fratele nostru mai mare a plecat la ceruri, iar ca loc pentru odihna lui cerească a fost ales locul de veci al familiei noastre strămoşeşti. Şi nu că ar fi vreo problemă, sau vreun păcat, pentru că este ştiut că odată cu decesul fiecăruia, de generaţii şi generaţii familiile se întregesc pe lumea ailaltă… Supărarea noastră vine de la faptul că, în locul crucilor decedaţilor noştri, peste noapte a apărut o cruce de marmură înaltă, cum se fac acum, pe care se află trecut doar numele fratelui nostru… După felul cum arată mormîntul îngrijit, cu fotografia răposatului pe cruce, cine nu ştie istoria acestui loc de veci, în care ne dorm bunicii şi părinţii, îşi închipuie că sub lespedea funerară se află doar osemintele fratelui nostru, de care nu avem de ce ne dezice, pentru cît de mult bine a făcut familie noastre… Mă surprinde, însă, faptul că nu s-a găsit un locuşor şi pentru o plăcuţă pe care să fi fost trecute şi numele celorlaţi decedaţi din familie, care-şi dorm odihna veşnică în acelaşi mormînt, întru pomenirea lor de către nepoţi şi strănepoţi!… Lucru care poarte fi remediat, dacă există voinţă şi respect pentru înaintaşii noştri… Din păcate, oamenii îi şterg prea uşor din amintirile lor pe cei care, nu ştiu dacă le-au fost dragi, dar poate că au reprezentat şi ei ceva pentru neamul lor.

Fie aceste rînduri o amintire de neuitat pentru bunicii şi părinţii noştri, care dorm în uitare definitivă, dimpreună cu fratele nostru, beneficiar al unei cruci impozante.

Dumnezeu să-i odihnească pe toţi în pace şi să-i ţină în cerurile Lui luminoase întru dreaptă pomenire. Căci, cu loc de veci sau fără, cînd nu vei mai fi pe această lume, nu vei mai însemna nimic pentru urmaşi, doar plăcerea de a-ţi călca memoria în picioare şi de a-ţi terfeli rădăcinile, iar exemplul din familia noastră e unul edificator, să nu zic strigător la cer.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI