„Cînd omida devine fluture“

in Alte știri

Acesta este titlul volumului apărut, în acest an, la Editura Creative Publishing, sub semnătura Ancăi Marina. Este vorba de o lucrare publicată iniţial în „Oraşul-lumină“, prin bunăvoinţa Editurii „Auteurs d’Aujourd’hui“, tradusă, acum, în limba română chiar de autoare. Anca Marina a emigrat în anii adolescenţei, dar ea nu şi-a pierdut nici amintirile copilăriei, nici dragostea profundă pentru ţara natală, iar „aripile de fluture“ au purtat-o spre literatură, deşi formaţia sa de bază este cea în domeniul dreptului şi al comerţului internaţional. Cu delicateţe, Anca Marina scrie, în Cuvîntul introductiv: „Orice zicală are un sîmbure de adevăr, cel puţin aşa mi s-a spus întotdeauna. Dar chiar să fiu, eu, exemplul concret al vorbei «viaţa mea e o carte deschisă» nu mi-am închipuit niciodată. Să scriu, eu, care detestam compunerile la şcoală?! Am încercat, totuşi, să aştern pe hîrtie aceste amintiri, astfel încît copiii mei şi alţi copii să afle de unde venim, ce e cu noi – cu românii. Sînt mîndră de originile mele şi mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să devin ceea ce sînt azi“.

Cele 3 capitole ale cărţii – ,,Începe şcoala”, ,,Crăciunul în familie” şi ,,Primăvara” – cuceresc cititorul şi nu îl lasă să se „odihnească“. Este, fără îndoială, un volum cinematografic. Un regizor sensibil are, în această lucrare, o sursă de inspiraţie excepţională şi o şansă.

Primul capitol conţine destăinuirea unei adolescente a epocii trecute: „Nu degeaba se zice că unirea face puterea. Sîntem mai puternici, pentru că sîntem uniţi. Înfăşaţi în adolescenţa noastră, trăind zi cu zi, de-abia puberi şi oarecum imperturbabili, zîmbim şi mergem mai departe, fără să clipim sau să ne plecăm“. Bulevardul Dimitrie Cantemir este reperul clădirii de unde tînăra şi-a luat „zborul“: „Cînd veţi vedea o clădire mică, veche, antracit… Familia mea, care trăieşte la răscrucea regimului politic, locuieşte acolo, la răscruce de drumuri“.

Nimic nu-i scapă. Printr-o fină observaţie, Anca trece prin filtru situaţia anilor ‘70: „La vremea aceea, a-ţi suspecta proprii părinţi nu era o excepţie, ci o tendinţă larg răspîndită. Toată lumea trăia cu această frică în piept: «Şi dacă (el sau ea) este securist(ă)?». Gîndul ăsta era extrem de banal şi cred că asta durea cel mai tare… încrederea devenise un concept la fel de rar precum hrana“. (…) „Pe piept aveam cusut un pătrat cu numărul meu matricol, ca în lagărele de concentrare. Rochia îmi punea bine în evidenţă noile forme de adolescentă, dar uram acel pătrat ridicol, de culoare albastru-închis, cu o inscripţie galben-canar, hidoasă: «Liceul Ion C… Nr. 332614». Purtînd această etichetă, simţeam cum mi se fură identitatea“. (…) „Oare ce urma să-mi mai facă ăştia acum?“. Şi finalul, care a liniştit-o: „«- Marina P., este de datoria mea să aduc la cunoştinţă tovarăşilor şi colegilor de faţă că eşti nedemnă de a intra în UTC, pentru că tatăl tău a fugit din ţară. Du-te la locul tău, în rînd!»“.

Soarta a aşezat lucrurile astfel încît toată familia să se reunească la Paris, după lungi suferinţe. „Au jucat ruleta rusească. Cînd (pardon de cacofonie – nota red. R.M.) a plecat tata, ei au apăsat pe buton şi, de atunci, cilindrul se tot învîrtea periculos, cu un zgomot inaudibil, dar constant…“; „Îmi era peste putinţă să-mi închipui o prea lungă şedere în România, fără tata. Familia se afla pe locul întîi, chiar şi faţă de el“.

Descrierea ultimei slujbe a Învierii Domnului Isus Christos la care eroina cărţii avea să participe, înainte de a pleca din ţară, trezeşte în cititor smerenia: „Moana şi cu mine ne ţineam lumînările în mîini şi aşteptam, în tăcere, lumina, pierdute în gînduri, cu capul uşor înclinat, ca şi cum am fi citit un psalm. Cu cît se apropia miezul nopţii, cu atît tumultul sufletelor noastre se auzea mai tare. Asta îi unea pe tăcuţii creştini din asistenţă. Fix la 12 noaptea, lumînările au început să strălucească în biserică. Şi lumina a venit spre noi“.

Anca (Petreanu) Marina rezumă astfel titlul cărţii: „Cînd omida devine un fluture, îşi ia elan şi zboară. Neavînd aripi, eu am luat, cu modestie, doar un tren“. În final, autoarea mărturiseşte: ,,Nu pot să închei – cu o lacrimă, la finalul volumului – fără să amintesc «eroii» principali: Mihaela – mama, Antonia (Moana) – sora, Marin – tatăl, bunicii minunaţi, Domi şi Geni – unchii, precum şi toate sufletele luminoase ale acestor destăinuiri”.

Anca Marina ne-a dăruit, printre lacrimi, o confesiune cutremurătoare.

ALINA MUŞAT POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI