Cînd știi ce ai pierdut

in Pentru împrospătarea memoriei

Mă întrebam și ieri, mă întreb și astăzi, de ce naiba sînt unii oameni ceva mai atenți la ce se întîmplă cu țara lor, cu neamul lor. Mă întrebam de ce suferă cînd văd cum viitorul țării, al copiilor lor, este pus sub semnul întrebării, cum semnul egalității șanselor este dărîmat, cînd văd că țara în care s-au născut este cucerită, pas cu pas, de către alții. Alții, da, aceia despre care, din întîmplare sau, poate, din dorința de a afla adevărul, știi că sînt secătuitori de resurse, aducători de sărăcie, haos și anarhie pe oriunde merg. De ce se nasc acești oameni, de ce nu sînt toți ignoranți și indiferenți la ce se întîmplă cu ei, cu neamul lor, cu țara lor? De ce nu există semnul de egalitate și la acest capitol, al responsabilității sociale față de locul în care s-au născut? De ce nu există în România? – pentru că prin alte părți acest sentiment este nativ, cultivat constant și foarte prezent în societate. În România însă, nu.

În această săptămînă se împlinesc patru ani de cînd cel mai mare patriot al acestei țări, din ultimii 30 de ani, Corneliu Vadim Tudor, a ales să plece dintre noi. S-a dus, în mod sigur, într-un loc mai bun, într-o altă lume de unde, poate, încă încearcă să ocrotească acest neam. A plecat învins. Pentru cei care i-au citit operele, poeziile, pamfletele din ultimii ani, este evident acest lucru. A și recunoscut că a fost învins de un popor ce nu l-a meritat absolut deloc, de o presă bine plătită care l-a urît și, nu în ultimul rînd, a fost învins de mafia nenorocită a politicienilor care ne conduc. Internetul este plin de imaginea Tribunului, mulți sînt cei care abia acum încep să îl înțeleagă cu adevărat, mulți încep să vadă adevărul spuselor sale. Dar e prea tîrziu, și pentru el, pentru marele Corneliu Vadim Tudor, dar și pentru acestă țară ajunsă la cel mai de jos stadiu de colonie. Este prea tîrziu, dragi români, să mai sperăm într-o revenire a naționalismului, a patriotismului, a acelui ,,ceva” care, poate, ne va deștepta. Nici măcar cei care își exprimă regretul pe internet nu mai speră, iar cei care au îmbrățișat naționalismul, poate într-un mod mai delicat, nu atît de profund cum Tribunul a făcut-o, constată că lipsa de atitudine a poporului român, amnezia în care a căzut acum mulți, foarte mulți ani, devine pe cît de dezarmantă, pe atît de nocivă pentru viitorul țării, dar și pentru curajul celor care încă se încăpățînează să mai creadă în forța propriei țări.

România este un stat inert. Spiritul acestei țări a fost ucis pe 14 septembrie 2015, într-o zi de luni, într-o zi în care o nouă generație pornea în viață, pe băncile școlilor. Moștenirea pe care acest colos cultural o lasă țării lui, pe care a iubit-o atît de mult, constă în exemplul lui, în modul onest, sincer, curat, dar și coleric prin care a reușit să trăiască în cloaca politică, în țara care l-a iubit atît de mult, dar care l-a și trădat. Pentru că Vadim Tudor a arătat tuturor că se poate face politică și fără să furi, că poți să iubești România și pe români chiar dacă ei nu te înțeleg și nu vibrează alături de tine, că poți să cazi și să plîngi la căpătîiul țării, dar niciodată să nu te predai.

Corneliu Vadim Tudor a demonstrat românilor, că a preferat să sufere, să fie singur împotriva unui curent nociv, cel al trădătorilor de țară, dar nu s-a predat niciodată, nu a bătut palma cu hoții, cu cei pe care i-a urît, cu cei care încă sînt la cîrma acestei țări. A preferat să plece demn, vertical din această lume. Acesta a fost Vadim, un geniu neînțeles de mulți, ponegrit de și mai mulți, marginalizat de românii pe care i-a iubit și cărora a reușit să le lase în urmă, prin exemplul său, speranța că, totuși, prin astfel de oameni, România mai are o șansă. Poate că nu acum, poate că nu curînd. Dar exemplul lui Vadim, sacrificiul lui, va fi punctul de pornire către o nouă mentalitate și o nouă percepție a ceea ce înseamnă cu adevărat să fii român.

Timpul lucrează în favoarea acestui om minunat, iar operele sale se pare că vor fi, așa cum chiar el a spus, acoperite cu un praf de aur. Românii, cei cu sufletul curat, cu inima deschisă și iubitori de țară, știu ce înseamnă cu adevărat numele Vadim Tudor, iar istoria va consemna cu litere de aur influența pe care acest om a avut-o asupra țării pe care a iubit-o atît de mult. Acum, la patru ani de la dispariția lui, poporul român începe să înțeleagă cu adevărat cît de mult a pierdut România pe data de 14 septembrie 2015. Poate că este prea tîrziu pentru generația actuală să mai îndrepte lucrurile, dar sînt convins că Vadim Tudor, prin forța numelui său, va sta la baza renașterii acestei țări. Nu azi, nu mîine. Timpul, însă, ne va răspunde și ne va indica și calea, dar și momentul.

Tano

Păreri și opinii