Cine a avut mai mult curaj: unii care au trimis o scrisoare la „Europa Liberă“, sau alţii, care s-au luptat pentru monumentele ţării, pentru apărarea Culturii şi Istoriei Naţionale?

in Alte știri

 

 

Acum, în sfîrşit, putem spune şi noi adevărul. Profitînd de confuzia care domneşte în mai toate domeniile, înţelegînd tăcerea oamenilor de bun-simţ ca pe o slăbiciune, sau ca pe un complex de vinovăţie – pleava, care a ieşit recent la suprafaţă, a făcut societăţii româneşti, în numai 5 luni, mai mult rău decît au făcut 4 decenii de comunism. * Poate că tot curaj se cheamă desfiinţarea sistematică, folosind un program, a valorilor autentice româneşti, cu care se îndeletnicea în special N. Manolescu, care i-a făcut arşice în cronici teleghidate de însuşi cuplul comic-fantezist Monica Lovinescu – Virgil Ierunca pe autori ca Nichita Stănescu, loan Alexandru, Fănuş Neagu şi Grigore Vieru, propunînd, în schimb, o generaţie de înlocuitori, falşi ca şi nechezolul, cu care a tot intoxicat viaţa literară. Explicaţia? Personajul a avut un tată pe nume Apolzan, care purta şi el o cămaşă verde (dar nu ecologistă), aşa că a trebuit să facă sluj la oculta occidentală pentru a-i fi iertate păcatele de familie. * Ce alte acte de curaj au mai făcut eroii noştri în pijama şi papuci? Au strîns vreo 7 adeziuni pentru a sprijini un scriitor, pe urmă vreo 70 pentru a-i sprijini pe cei 7, pe urmă vreo 700 pentru susţinerea celor 70 ş.a.m.d. În timpul acesta, furau vîrtos, din Fondul Literar, aşa-zise împrumuturi (nerambursate vreodată) însumînd, la ora actuală, cca. 15 milioane de lei! Şi mai vorbesc în numele poporului, al muncitorilor şi ţăranilor care n-au văzut 100.000 la un loc de cînd vorbea Petrache Lupu cu Moşu’… * Acesta e curajul domnilor fără ruşine şi fără operă, ceea ce l-a îndreptăţit pe Paul Goma să-i reducă la dimensiunile lor reale, adică la zero cu moţ, într-o scrisoare publicată, nu demult, în revista „22“. Acum, ei cred că a căzut un sistem de putere, pentru a instaura ei un alt sistem de putere, cu mult mai feroce decît cel anterior.

Atacînd în haită, ca lupii flămînzi, adunînd de fiecare dată cîteva sute de semnături pe tot felul de liste negre, de protest, ba faţă de viceprim-miniştri, ba faţă de patriarhi şi alte feţe bisericeşti, ba faţă de alţi confraţi – carieriştii dirijaţi de nişte faliţi de pe afară şantajează şi terorizează întreaga populaţie românească. La numai 5 luni de cînd luaseră Puterea, nici Hitler şi nici Stalin nu îndrăzniseră aşa ceva. Inchizitorii noştri dîmboviţeni îndrăznesc! La ora la care începea clocotul surd în Ardeal, o domnişoară care lucrează la Televiziune l-a numit pe Mitropolitul Ardealului, eminentul cărturar Antonie Plămădeală, corupt, pentru simplul motiv că oferise, de-a lungul timpului, nişte dedicaţii inofensive pe unele tipărituri ale domniei-sale. Şi asta se cheamă democraţie, desigur! Despre rabinul-şef, care chiar atunci îl mai făcea o dată fascist pe Eminescu, într-un interviu publicat în „Tribuna”, ziarista nu suflă un cuvînt, cum se poate să-şi strice ea ploile cu lumea bună? * Printre numeroasele crime de ordin spiritual pe care le-au comis aceşti aşa-zişi intelectuali franţuziţi şi subţiri (în realitate autentici infractori, puşi pe jaf şi pe căpătuială!) este şi acreditarea ideii că revista „Săptămîna” şi principalii ei slujitori ar fi făcut mult rău culturii române şi ar fi desfăşurat o politică anti-umanitară. S-a mai scris, în vremea din urmă, că noi atacam acele cărţi care erau anti-guvernamentale. Chiar aşa? Cine îşi poate imagina că apărea vreo asemenea carte, cînd este ştiut aparatul formidabil de cenzură şi supraveghere? Noi le-am atacat pentru motivul că autorii lor

n-aveau talent nici cît bietul Tache Prodănescu, care, pe la sfîrşitul veacului trecut, scria nemuritoarele versuri: „La băi la Mehadia, cine avea bani, mînca macaroane, iar cine nu – sta şi se uita“. Măcar pe acesta nu puteai să-l contrazici, pentru că avea dreptate, în felul lui, dar autorii noştri veleitari de azi erau şi mai sînt penibili prin antiteză: aspectul ofticos al produselor literare, în comparaţie cu aerele de mare intelectualist şi cu critica de cumetrie care le ridica osanale. Dacă era regimul atît de totalitar, de ce, oare, s-au înghesuit cu toţii şi au tras sforile pentru a lua Premiile UTC, precum şi plicurile cu bani lichizi, deloc de neglijat? Noi n-am fost în graţiile UTC-ului, ba tot timpul am declarat, pretutindeni, că acesta naşte monştri – pe cînd ehe, Ana Blandiana, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Dinu Flămînd, Daniela Crăsnaru, Petru Popescu şi mulţi alţi rezistenţi (rezistenţi la ce?) s-au înfruptat copios de-acolo, unii chiar au făcut parte din C.C. al U.T.C., cei mai mulţi îşi petreceau concediile pe la Predeal şi Neptun, în vecinătatea familiei respective. Ne-a văzut cineva vreodată, pe noi, în somptuoasele vile din staţiunile amintite? Nimeni, pentru că n-am păşit pe acolo, noi nu prezentam încredere, eram mai din popor, pe cînd intelectualii graseiaţi împodobeau, cu conversaţia lor sclipitoare, mesele tovarăşilor cu vocaţie de Mecena. Avem aproape 2.000 de membri ai Uniunii Scriitorilor, probabil cam tot atît cît au chinezii la o populaţie de vreo 50 de ori mai mare ca a noastră. Dar unde e rodul muncii acestora? Unde sînt operele? Le numeri pe degete. Iar acu, cîţiva agitatori fără talent dau cu praf în ochii populaţiei, vîrînd tuturor deştele în ochi ca să se priceapă că ei ar fi băieţi buni, iar noi băieţii răi. În realitate, ei au fost trădători de ţară şi înainte, şi după. Ei au furat Revoluţia tinerilor, pentru că ei s-au mutat în vilele fostei nomenclaturi, ei voiajează pe valută grea prin străinătate, din Japonia pînă în SUA, ei lapidează pe oricine nu e cu ei, şi tot ei dau cel mai ruşinos spectacol de goană pentru funcţii şi căpătuială. Iar morţilor tineri încă le cresc unghiile în mormînt, întîia lor candelă nici nu şi-a sfîrşit uleiul… * Ei bine, de-aici pleacă o mare parte a răului din ţară. Haideţi să vă relatăm o scenă, una singură, din miile de acest gen. Marele istoric al Transilvaniei, acad. Ştefan Pascu, este, de circa 5 luni, în situaţia altor patrioţi români, adică batjocorit şi interzis, de către nişte lumpeni alcoolici, în frunte cu un anume Radu Popa, geloşi pe travaliul de o viaţă al acestui autentic tribun. Ce se ascunde aici? Acest Radu Popa, împreună cu Andrei Pippidi, vor să-l elimine pe Ştefan Pascu din funcţia de preşedinte al Secţiei de Istorie a Academiei, pentru a-l impune pe Dionisie Pippidi, octogenar orb de aproape 15 ani…* Toată stima pentru venerabilul epigrafist, dar poate desfăşura o muncă activă şi utilă în aceste precare condiţii de sănătate? Consecinţa acestei crime morale?! Exact cînd se derulau evenimentele tragice de la Tîrgu Mureş, cînd ţara întreagă vedea, încremenită şi neputincioasă, cum un ţăran român e linşat de hoardele dezlănţuite – în loc să vorbească la TV un om ca acad. Ştefan Pascu, de la înălţimea autorităţii sale morale, a vorbit, în schimb, Naţiunii Române, în chip de Rege Ferdinand, încoronat la Alba Iulia, însuşi… barmanul Viezure! Cum, n-aţi auzit de acest personaj rotofei şi zoomorf? Păi, ce patrioţi sînteţi? Marele om politic inspe, după ce şi-a făcut mîna la cîrciuma „Mărul de Aur“ şi prin tot felul de bodegi, a schimbat tirbuşonul cu microfonul, că tot rimează, şi-a zis că e momentul să-şi facă un partid al său şi a început să frapeze nişte lozinci învăţate după urechea lui de viezure. Aferim Televiziunii Române – şi ne mai mirăm că ungurii au făcut ce-au făcut, că Domokos Geza şi Tökes Laszo agită spiritele, doar-doar vor muta Revoluţia din 1956, de la Budapesta, în Ardeal, că Dan Petrescu şi Radu Enescu le ţin isonul, călcînd pe cadavrele cîtorva sute de mii de români omorîţi de-a lungul Istoriei în casa sufletelor noastre! Cum să nu se obrăznicească dumnealor cînd noi înşine tolerăm ca marii istorici ai ţării să fie umiliţi, reduşi la tăcere, puşi la zid?! * În privinţa noastră, a acelora de la „Săptămîna“, lucrurile sînt foarte clare: ni se plătesc, cu o violenţă inumană, nişte poliţe, mutîndu-se în plan politic polemicile noastre literare. Diversiunea ar fi inteligentă, dacă nu s-ar dovedi, în realitate, odioasă. Sforile sînt trase tot de la „Europa Liberă“ – aceasta nu ne iartă, în principal, pentru că noi

i-am demontat cel puţin două piese de bază, aşa-zişii scriitori Ion Caraion şi Constantin Dumitrescu Zăpadă, pe care i-am dovedit, cu acte în regulă, că au fost legionari. Doamna cu mustăcioară à la Pardaillan, care, imediat după război, confundase acceleratul Bucureşti-Braşov cu stabilimentul de la Crucea de Piatră, lăsîndu-şi icrele prin toate compartimentele, precum şi cocoşelul ei legionar, nu ne vor ierta niciodată pentru că i-am făcut de rîsul lumii: ageamii într-ale culturii, servitori cu ora pe la casele mai mari din Vest, pe scurt, nişte cioflingari cu pretenţii academice la care Parisul intelectual se uită ca la un „merde“ balcanic. * Ce ni se mai reproşează? Că am scris despre fostul şef al statului. Aşa este, nu negăm, dar se impun nişte precizări, dacă tot e liberă presa. Întîi de toate, ar fi de dorit să nu se erijeze nimeni în judecător imaculat, în graba unei proceduri de urgenţă, întrucît este ştiut faptul că Istoria cîntăreşte lucrurile cu o altă unitate de măsură decît o fac unii şi alţii, înfierbîntaţi de evenimente. Intoleranţi şi lacomi de demolări, practicînd violenţe de limbaj vecine cu ultragiul şi huliganismul, unii se poartă de parcă ţara asta n-ar mai fi trăit deloc pînă la 22 decembrie 1989, noroc că au apărut ei pe o iapă chioambă şi ne-au trezit din Pădurea Adormită. Nu putem şterge cu buretele totul, viaţa a vreo trei generaţii de oameni, aşa ceva ar fi o eroare de proporţii colosale. De la genul acesta de intoleranţă porneşte scindarea actuală a poporului nostru, să fie clar. * Din nefericire, nu putem fi ca est-germanii, sau precum cehii, asta-i situaţia, balcanismul ne mănîncă, Gore Pirgu e mai tare ca Paşadia, Stănică Raţiu, mai vînjos ca Felix, iar exaporitul fanariot, mai tare ca Ioan Valahul! Mentalitatea care domneşte, mai ales în marile oraşe, extrem de împestriţate etnic, este aceea de arţag, de răfuială, de triumf al păguboasei idei „să moară şi capra vecinului“. Adevăraţii făuritori de Istorie ai României, milioanele de ţărani şi muncitori curaţi la suflet, nu au, din păcate, acces la exerciţiul Puterii, sînt ţinuţi la respect de „zgomotul şi furia“ demagogilor. În al doilea rînd, referindu-ne strict la Nicolae Ceauşescu, vom spune că, în realitate, noi avem de-a face cu două persoane diferite: Ceauşescu cel de pînă prin anii 1983-1984, care era plimbat de Regina Angliei cu acea caleaşcă aurită şi era decorat de toţi mai-marii lumii, în frunte cu debutantul Gorbaciov (apropo, lor de ce nu le mai scoate nimeni ochii?) – şi Ceauşescu, cel din ultimii ani, care n-a ştiut să îmbătrînească şi şi-a îndepărtat poporul, ajungînd pînă la situaţia explozivă de la sfîrşitul anului trecut, cînd, probabil, nici odraslele lui nu-1 mai suportau. Ar fi cu totul regretabil şi lipsit de inteligenţă să ni se tot reproşeze, la infinit, că am scris despre cei doi şi despre societatea socialistă, pentru că polemica

n-ar lua sfîrşit, astfel, niciodată. Dacă e să ne punem cenuşă-n cap, n-ar ajunge toată cenuşa Vezuviului. Lista lăudătorilor, de la care am învăţat şi noi, cum să nu, cuprinde nume cunoscute, cum ar fi: Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Tudor Arghezi, Marin Preda, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Al. Philippide, Mircea Dinescu, Nichita Stănescu, Constanţa Buzea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Al. Rosetti, Nicolae Manolescu-Apolzan, Mircea Iorgulescu, Octavian Paller, Ştefan Augustin Doinaş, Eugen Simion, Radu Enescu, Ion Caraion, Florin Mugur, Ov.S. Crohmălniceanu, Maria Banuş, N. Breban, Dan Deşliu, Al. Piru ş.a.m.d. Unii dintre ei au trecut în veşnicie, alţii trăiesc, însă, şi ne fac nouă zile negre pentru păcate care, într-o măsură mai mare sau mai mică, le aparţin şi lor. * De unde furia asta? Cine a stabilit lista acelora care pot fi absolviţi de păcate şi a acelora care trebuie să ispăşească toată viaţa? Oare cred dumnealor că memoria bibliotecilor şi a colecţiilor de publicaţii poate fi spălată la comandă şi că trecutul poate fi îngropat? Cu cît ar fi mai imaculat şi cinstit unul care a mîncat numai o lingură din ceea ce ştim noi, în comparaţie cu un altul care a mîncat un polonic? Ni se poate răspunde că unii s-au trezit la timp şi n-au mai scris ani de zile – perfect adevărat, dar cine a stabilit un etalon de timp a1 trezirii? O rapidă privire pe lista recent „votatului“ Consiliu de conducere al Uniunii Scriitorilor arată că, dintre sutele de grăbiţi să călătorească în trenul avantajelor, chiar şi pe tampoane, lipsesc cîţiva dintre cei mai importanţi scriitori români ai contemporaneităţii: Edgar Papu, Eugen Barbu, Ion Lăncrănjan, Paul Everac, D.R. Popescu, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Cezar Ivănescu, Mihai Ungheanu, Dan Zamfirescu, Paul Anghel, Vasile Rebreanu, Anton Dumitriu, Valeriu Rîpeanu, Titus Popovici. Aceştia nu au loc între primii 300 de scriitori ai ţării, bine însă că a primit 255 de voturi (?!) Domokoş Geza. Care o fi opinia celor 4 milioane de membri ai „Vetrei Româneşti“? Cine nu joacă după cum îi cîntă „Europa Liberă“, cine nu sărută mîna de bucătăreasă a femeii-komisar (oare care o fi diferenţa dintre Monica Lovineseu şi Elena Ceauşescu?), cine nu se aliniază cuminte sub biciuşca dresorului din afara ţării – e împachetat, ştampilat şi aruncat în tunelul timpului. Avem de-a face cu un Diktat de tip fascist, despre periculozitatea căruia marele public începe să-şi dea seama. Majoritatea scriitorilor care au ieşit la rampă imediat după 22 decembrie, devenind, la comandă, foarte activi, chiar dacă unii nu aveau loc înainte nici la Poşta Redacţiei – au perorat despre înţelegere creştină, despre conduită şi conciliere naţională, despre promovarea valorilor comune europene – vorbe sublime, desigur, dar fără acoperire, atît timp cît apostolii înţelegerii aveau drujba (nu prietenia, ci bomfaierul) sub sutană, aşa că una dădeau pe gură şi alta făceau în realitate, interzicînd şi condamnînd alţi scriitori, rupînd afişele unor piese de teatru care nu le conveneau, agitînd în permanenţă o echipă de scandalagii plătiţi pentru schimbarea urgentă a şefilor de publicaţii, edituri şi teatre, pe care îi înlocuiau cu oameni de-ai lor, în cea mai mare parte paşaportari. * În felul acesta, nu va fi linişte niciodată în cultura română. Aici e problema-cheie: harul, ca şi operele de mare valoare estetică şi naţională, se află de cealaltă parte a baricadei, fiind apanajul acelora care sînt astăzi defăimaţi după un program diabolic, doar-doar i-o linşa lumea în stradă! Revoluţia a dat impostorilor de toate: şi bani aborigeni, şi dolari, şi vilele foştilor demnitari, şi maşini de lux, şi putere, şi funcţii de cumularzi, numai un lucru nu putea să le dea, pentru că vine de la Dumnezeu, iar bătrînul, fiind surd, nu ascultă „Europa Liberă”: TALENT! * S-a tot vorbit că „Săptămîna“ (pe care Silviu Brucan şi Dan Predescu au devorat-o cu o poftă pantagruelică, aceasta fiind prima lor măsură) ar fi făcut politică anticulturală. Avem de-a face, din nou, cu o penibilă minciună. Marea masă a cititorilor îşi va aduce aminte că în paginile revistei şi almanahului „Săptămîna“ au apărut numeroase seriale consacrate evenimentelor vitale ale Istoriei Naţionale, precum şi biografii, medalioane şi însemnări despre marii Tribuni ai spiritualităţii româneşti: Eminescu, Iorga, Pîrvan, Cantemir, Călinescu, Asachi, Haşdeu, Densuşianu, Goga, Arghezi, Bacovia, Enescu, Brâncuşi… Pe vremea cînd nimeni nu îndrăznea să scrie despre Dimitrie Brătianu, „Săptămîna“ scria, ca şi despre Iuliu Maniu, Vaida-Voievod, Aurel C. Popovici, Ionel I.C. Brătianu, Al. Averescu, Regele Ferdinand, Take Ionescu şi alte figuri ilustre. Este uşor şi avantajos să vii astăzi, după război, să te baţi cu pumnii în piept pentru memoria unor nume sacre ale Istoriei Naţionale, dar pe vremea cenzurii numai noi am avut curajul real să repunem numele lor în circulaţie. Este, în special, cazul articolului nostru editorial „Idealuri“, apărut în 5 septembrie 1980. Pentru acel articol am fost pus la stîlpul infamiei de numeroase puteri interne şi externe. Campania de pedepsire a culminat cu o suită de emisiuni ale unor posturi de radio străine (Europa Liberă, Coll Israel, Vocea Americii) care, în loc să vadă substanţa românească a demersurilor mele, mi-au inventat un fals proces de antisemitism, cînd, în realitate, eu n-am avut niciodată sentimente de antipatie faţă de vreun popor. Bomboana pe colivă mi-a pus-o o furtunoasă şedinţă inchizitorială desfăşurată la secţia de presă a C.C. al P.C.R., unde am fost chemat cu directorul general AGERPRES, Ion Cumpănaşu. * Sigur, este comod astăzi pentru amicii noştri ţărănişti să poarte portretul marelui bărbat pe la mitinguri, să-i scandeze numele, să-l căineze cît a pătimit – dar acum 10 ani unde erau ei, că doar ieşiseră de prin închisori, de ce nu-şi făcea auzit nici unul piuitul? Este cu atît mai regretabil cu cît ziarul „Dreptatea“ şi-a făcut, în ultimul timp, un straniu obicei din a ne înjura pe mine şi pe Eugen Barbu, probabil dintr-un complex de vinovăţie pentru laşitatea lor din ultimul deceniu – de ce să ne fie ei recunoscători pentru oficiul naţional pe care îl făceam în locul lor, cînd este mai indicat să ne calomnieze şi să se înfrupte singuri din uriaşul capital al memoriei lui Maniu?! Acum 3 ani, eu ceream generalului Nuţă, cu martori, Dosarul detenţiei lui Maniu, în vederea scrierii unei biografii – am fost refuzat, fireşte, dar măcar am avut curajul să pun problema şi să fac o ofertă editorială, pe care C.C.E.S. a respins-o. * A fi corespondentul plătit sau gratuit al „Europei Libere“ nu e o dovadă de patriotism, ci, cel mult, o înclinare spre delaţiune, o tendinţă imatură, de copii pîrîcioşi şi retardaţi, care îşi caută protecţie după fustele creţe ale unei şandramale de pe la Paris. Aceasta a fost primită triumfal la Congresul Uniunii Scriitorilor, care Congres nu ştia că prin anii ’60 ea se afla în avansate tratative cu Securitatea, care Securitate, pînă la urmă, se pare că i-a dat cît cerea, ce Dumnezeu, oameni sîntem. Mai ales că şi soţul ei, Ierunca, se zice că se înfrupta din conturile băneşti operative ale Securităţii, după cum scrie Pacepa! * Aşa au procedat grupurile de presiune tot timpul şi acum e vremea îmbogăţiţilor de război, acum e bătaia peştelui! Între cei care jefuiesc acum din gros ajutoarele străine, ori cei care se bat cu ghiarele şi dinţii pentru posturi, ori cei care primesc mită din afară, ori cei care ocupă abuziv vilele foştilor demnitari (pe de o parte) şi jefuitorii cadavrelor din 1977, de la cutremur (pe de altă parte) nu este nici o diferenţă! Ba, mai mult, cei dintîi sînt mai ticăloşi, pentru că vorbesc în numle culturii şi al democraţiei! Pentru gestul temerar al depunerii carnetului de partid, A.D. Munteanu a fost numit preşedintele Radio-Televiziunii Române şi, mai apoi, cînd instituţia se pare că nu l-a mai vrut, a fost uns ca ambasador al nostru la O.N.U., deşi n-are absolut nici o aptitudine sau pregătire diplomatică. Iată însă că, pentru acelaşi gest – pe care Eugen Barbu l-a comis în februarie 1979, azvîrlind, totodată, pe adresa lui Ceauşescu şi decoraţiile primite, iar eu l-am făcut în iunie 1989 şi, neavînd decoraţii, i-am trimis o scrisoare nimicitoare – noi sîntem calomniaţi mai abitir ca înainte, reduşi la tăcere, încălcîndu-se cu brutalitate unul dintre drepturile fundamentale ale omului – dreptul de apărare. * Pentru a vă face o idee despre laşitatea lor individuală şi colectivă, am să pun numai cîteva întrebări, care, de-a lungul următoarelor săptămîni, îşi vor afla răspunsurile în paginile revistei noastre. 1) Unde erau dizidenţii de doi lei cînd noi ne luptam din răsputeri pentru tipărirea unor opere fundamentale ale culturii naţionale? Este vorba despre „Getica“, de Vasile Pîrvan, „Dacia preistorică“, de Nicolae Densuşianu, „Poezii“, de Mihai Eminescu (ediţia Princeps, fotocopiată, în 1983, la sugestia şi insistenţele noastre, iar arhiva familiei lui Petru Enache cred că mai păstrează toate aceste demersuri scrise), „Marea Neagră“, de Gh. Brătianu, „1848 la români“, de Cornelia Bodea ş.a. 2) De ce n-a suflat nimeni o vorbă cînd era iminentă demolarea Bisericilor Sfîntul Gheorghe Nou, Colţea şi Berzei, pe care noi le-am salvat după îndelungate presiuni asupra factorilor de decizie? Iar fostul şef al Patrimoniului, Cristian Moisescu, poate depune mărturie. De ce n-a scos nimeni capul cînd noi am organizat un protest colectiv împotriva demolării Bisericii Sfînta Vineri? De ce au dat toţi bir cu fugiţii cînd a fost demolat Hanul Galben, în legătură cu care eu am protestat, vehement, într-o emisiune radiofonică din februarie 1984, după care rubrica mi-a fost suspendată şi am fost interzis pe post? 3) De ce-a tăcut ceata lui Papuc în anul 1982, cînd era iminentă confiscarea fondului de 300.000 de lei destinat săpăturilor arheologice patronate de Academie, precum şi desfiinţarea revistelor şi Buletinelor de Istorie? Noi măcar am protestat, în 3 şedinţe publice, numindu-l pe ministrul de atunci al Învăţămîntului „un personaj iresponsabil, care a ticăloşit învăţămîntul românesc“ şi devenind, astfel, protagoniştii unui scandal monstruos, declanşat pînă la Cabinetul 1. De ce nimeni n-a spus nimic cu privire la manualele liceale de Literatură Română, de unde absentau Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi Mateiu Caragiale, dar în care se lăfăia, în schimb, fostul legionar Ion Caraion?! 4) În „Săptămîna“ şi în Almanahul ei au apărut, de-a lungul timpului, studii, poeme, şi articole despre Transilvania, Basarabia şi Bucovina, mai valoroase şi mai de răsunet decît toate timidele notiţe strecurate, cu jumătate de gură, în publicaţiile Uniunii Scriitorilor, luate la un loc. Pe vremea cînd nimeni nu îndrăznea să scrie despre revizionismul unguresc şi despre masacrele comise împotriva populaţiei majoritare româneşti în perioadele 1848 – 1849, 1918, 1940 – 1944; pe vremea cînd nimeni nu cuteza a se gîndi măcar la Basarabia şi Bucovina, pe vremea cînd nimeni nu pomenea de capodopera lui Eminescu, „Doina“ – noi ne-am făcut datoria faţă de ţară şi am scris ceea ce trebuie, cu greutate, punînd, înaintea tuturor, în mîinile românilor, cîte o mică făclie a Învierii Neamului Românesc. Era, oare, an de la Dumnezeu să nu protesteze pe lîngă Ceauşescu ambasadorii U.R.S.S. şi ai Ungariei, acuzîndu-ne de naţionalism? 5) Unde erau toţi apărătorii de azi ai lui Eminescu, cînd eu mă băteam pentru apărarea Poetului Naţional de furia distructivă a unui sinistru infractor ce-şi zice popă, care l-a acuzat pe Zeul nostru, al tuturor, şi în 1980 şi, iată, chiar şi acum, în 1990? Mai toate necazurile mele de acolo se trag, azi Eminescu e redescoperit de toată lumea, toţi pozează în marii lui apărători, zice un găgăuţ „De la Nistru pîn’la Tisa“ cad toţi pe spate, cu gura ca la dentist, după care actorul cu pricina scoate imediat un sul de hîrtie igienică şi-l trînteşte pe pupitrul Revoluţiei televizate – dar, în urmă cu cîţiva ani, cînd Eminescu a fost acuzat, în scris, de fascism, rasism, huliganism, pornografie şi demenţă – nimeni n-a mişcat un deget, laşitatea era generală şi penibilă. Aşa cum nu s-a mişcat un deget pentru elucidarea morţii suspecte a altor doi apărători ai lui Eminescu: Pompiliu Marcea (înecat în Lacul Herăstrău) şi Al. Oprea (asfixiat în baie). Poate că aş fi fost tentat să cred în caracterul accidental al acestor dispariţii, dacă eu însumi n-aş fi fost ameninţat cu moartea de abuzivul diavol în sutană, care m-a dat şi în judecată la Tribunalul Militar, în 1984, cerînd, nici mai mult, nici mai puţin, decît condamnarea mea la… moarte! Aici se acţiona după principiul negustoresc al tarabei: cerea maximum, ca să aibă de unde să scadă, doar-doar mă aleg cu o bagatelă, acolo, de vreo 20 de ani de muncă silnică… 6) Cîţi, oare, au protestat faţă de vinderea pe valută a peisajului ţării, faţă de deznaţionalizarea şi îndobitocirea publicului telespectator, silit să intercepteze programele ţărilor vecine, faţă de îndepărtarea bestială a nomenclaturii de nevoile reale ale poporului? Iată că noi am protestat, tot timpul, şi dovezi există, slavă Domnului! 7) În fine, unde a mai apărut, oare, vreo prezentare a Bibliei de la Bucureşti, retipărită în cursul anului trecut, decît la noi, în mult hulita „Săptămîna“ (septembrie 1989)?! Toţi pozează acum în mari creştini, se prind într-o nesfîrşită sîrbă a popilor, care începe să semene a „Daciada“, dar noi am fost printre foarte puţinii care s-au învrednicit, pe vreme de furtună, să propovăduiască cuvîntul Domnului şi să arate rolul istoric al Bisericii în multimilenara noastră existenţă, în vreme ce publicaţii ca „Magazin“, „Contemporanul“, „România Liberă“ şi altele agitau cuţitul ateismului victorios. Nu mă ataca, oare, pe mine Ion Buduca prin presa studenţească, în aprilie 1984, demascînd public, în faţa U.A.S.C.R. şi P.C.R., limbajul şi metaforele creştine din volumul meu proaspăt interzis „Saturnalii“? Iată că I.B. face acum pe Ion Gură de Aur şi se implică în treburile Sfîntului Sinod, în vreme ce mie mi s-a confecţionat un căluş clasa-ntîi! * Adevărul este, stimaţi cititori, că fiecare s-a servit de fostul P.C.R. pentru a-şi realiza scopurile: unii au făcut carieră, alţii au învîrtit afaceri grase, de pe urma cărora mai trăiesc bine şi azi, alţii şi-au aranjat odraslele şi au voiajat prin Italia, Grecia şi alte ţări calde de cîte 20 de ori etc. Noi ne-am servit de acest partid pentru a ne realiza visul: politica naţională, de la care nu ne-am abătut nici o secundă! N-am fi putut scrie despre subiectele de foc ale Istoriei (rapacitatea şi panslavismul vecinilor de la Răsărit, bestialităţile jefuitorilor de veacuri ai Transilvaniei, figurile luminoase ale lui Maniu, şi Brătianu, şi Ferdinand ş.a.) dacă n-am fi avut sub picioare această platformă. Poate fi cineva atît de idiot, sau răuvoitor încît să creadă că nouă ne plăcea să fim ţinuţi în beznă şi frig, ca nişte masochişti ai sărăciei? Marele public va aprecia dacă am făcut bine sau rău, nu cei care au fost plătiţi ca agenţi fie de Moscova, fie de Budapesta, fie de „Europa Liberă“, fie de toate 3 la un loc, conform principiului că mielul blînd suge la 3 vaci, că tot sînt dumnealor suprarealişti. N-am avut niciodată vreun acord, verbal sau scris, cu Securitatea, dar dacă tot a venit vorba poate e bine să aflăm: de ce sînt blamaţi cei care au cooperat cu Securitatea română, în schimb cei care au lucrat bot în bot cu agenţiile străine de spionaj sînt consideraţi azi mari salvatori ai Naţiei? * Care a fost marea noastră „greşeală“? Am refuzat să cooperăm cu „Europa Liberă“, asta e, aşa că n-avem la mînă certificate de patriotism şi de rezistenţă eliberate de mercenarii de acolo. În numele „democraţiei“, gaşca de agitatori furioşi a lăsat pe drumuri numeroşi oameni, şomajul intelectual e în floare, nimeni nu se întreabă din ce vor trăi victimele intoleranţei foştilor „dizidenţi“. În spaţiile alăturate, veţi putea citi o parte dintre telegramele şi articolele care pot autentifica rezistenţa noastră tenace faţă de tentativele de umilire a Poporului Român, de jefuire spirituală a sa. Dacă au fost împiedicate acte barbare ireparabile – demolarea Bisericilor Sfîntul Gheorghe, Berzei, Colţea, a Mînăstirii Mihai Vodă, a Casei în care a locuit Eminescu în Str. Buzeşti nr. 5, în anul 1882, a altor lăcaşuri importante – toate acestea ni se datorează nouă, celor cîtorva scriitori astăzi blamaţi. * La urma-urmei, noi nu dăm socoteală nimănui şi nu ne justificăm faţă de nişte neica-nimeni, ar fi ca şi cum ar trebui să explicăm de ce ne-am iubit mama, sau de ce iubim Limba Română. Oricum, ca o primă concluzie după 5 luni de tăcere, putem spune astăzi că Ceauşescu a fost un copil nevinovat faţă de practicanţii asasinatelor morale de azi, care pot realiza ceea ce n-au realizat, vreme de sute de ani, nici migratorii, nici turcii, nici ruşii, nici primele două războaie mondiale: dispariţia noastră ca stat! Numai că nu mor caii cînd vor cîinii şi mai există forţe sănătoase în ţara asta, care să-i dea pe borfaşi de-a dura, înapoi, în vulcanii noroioşi, de unde au scos capul…

CORNELIU VADIM TUDOR

(Text preluat din revista „România Mare“,

  1. din 8 iunie 1990)
COMENTARII DE LA CITITORI