Cine am fost şi nu mai sînt

in Tabletă de scriitor

Cine să mă cunoască mai bine decît mine? Mă uit în oglindă şi nu mă recunosc. Ce m-am schimbat! Nici o urmă din trăsăturile feţei de altădată. Părul… Părul meu lung pînă peste umeri, strălucitor, nu mai e. Nu mai e nimic din podoaba mea capilară, decît un vis alb. Şi nu numai.
Mă cunosc pentru că nu mă mai recunosc… Timpul… S-a dus vremea speranţelor, a iubirii şi încrederii că voi realiza multe din planurile pe care mi le propusesem, încrezător în junia şi avîntul de tînăr vînjos ca lupul, cu şira spinării dreaptă, care ducea fel şi fel de greutăţi fără să se mlădie cumva… Acum… Da! Acum e acum… Regret că tot ceea ce aş fi putut face am amînat pentru altădată, neluînd în seamă vorbele celor în vîrstă… Credeam că eu sînt altfel decît cei din faţa mea, care făceau parte dintr-o generaţie ieşită din uz. Nişte maşini uzate care, pentru mine şi alţi tineri ca mine, erau nişte piese de muzeu, nişte caricaturi ce se luptau pentru a se bucura măcar de o zi, ori de o noapte de somn în patul lor, conştienţi fiind că, mai devreme sau mai tîrziu, vor pleca în călătoria fără de întoarcere…
Acum mă gîndesc la ei cu respect, imputîndu-mi faptul că nu am ştiut să mă bucur de frumuseţile vieţii pe măsura dorinţelor mele, cu toate că mi-am dorit să fiu fericit… Să merg în excursii… Să chefuiesc şi să petrec… Cum, însă, să fac toate acestea, cînd trebuia să muncesc, să am cu ce-mi cumpăra de-ale gurii, să-mi plătesc datoriile?… Privind în urmă, mă gîndesc cu uimire la acea lume mirifică… La vîrsta cînd credeam că timpul stă pe loc doar pentru mine, iar ei, oamenii aceia cu părul alb, nu făceau parte din lumea mea şi nu aveau nimic comun cu mine.
O, ce m-am înşelat… Nu mă recunosc… Eu nu mai sînt eu, oricît de mult încerc să-mi ţin cît mai aproape imaginea sufletului de demult, uitînd de cea de acum. Nu vreau să mă recunosc, pentru că nu vreau să ştiu de cînd sînt, cu bune şi rele, pe această lume, detestîndu-mi firea certăreaţă cu propriul sine, pentru nerealizările şi nemulţumirile pricinuite numai din cauza mea. Numai din vina mea!
Acum… Da! Încerc să arunc vina pe altcineva… Pe cine? Pe timpul care m-a măcinat ca omizile frunzele dintr-un copac… Eu nu am faţa mea. O mască ridată, ca o rochie mîncată de molii mi-e chipul, ca o fructă stafidită, trecută prin tuciul de brumă al toamnei, cu ochii scuturaţi într-ale luminii, ochelari mari ca de cal, cu urechile lor clăpăuge. Dar ce mi se pare de-a dreptul ilar este ghebul din spate, care a răsărit din cauza poverii vieţii, spre regretul mîndreţii trupului meu de tînăr chipeş, cu privirea aprigă, şi ţanţoş de parcă nu mai era nimeni ca mine, fără să mă fi gîndit la pecinginele anilor care văd că nu m-au ocolit şi îmi vor săpa pe chip brazde adînci şi care vor lăsa urme peste trupul meu. Pe care trebuie să-l accept ca pe o toamnă cu picioarele paralizate de ploi cu gheaţă şi tril de păsări înfrigurate sub streşinile caselor, oferindu-mi un spectacol pe care, chiar dacă l-am văzut vreodată, nu l-am luat în seamă. Acum îmi regret necunoaşterea fiinţei care am fost şi nu mai sînt.

ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului „Amug sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI