Cine are dreptul să rescrie Istoria? (1)

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Domnule preşedinte, stimaţi colegi, nu aş fi luat cuvîntul acum, dacă un număr de antevorbitori nu s-ar fi referit la Conferinţa de Presă din această dimineaţă, a primului-ministru Nicolae Văcăroiu. Întîmplarea face că am ascultat şi eu la radio această Conferinţă de Presă. Nu mi s-a părut că s-ar fi proferat vreo jignire sau vreo ameninţare la adresa Parlamentului. Dimpotrivă, cred că a fost una dintre cele mai izbutite Conferinţe de Presă pe care le-au avut reprezentanţii Puterii în România de 4 ani încoace, a fost foarte ponderată, la obiect, destul de acidă uneori cu acei aventurieri de presă care, din dorinţa de a-şi da importanţă, vin şi aruncă, hodoronc-tronc, nişte întrebări de o stupiditate care umileşte logica şi limba română. Este regretabil că Partidul Democrat (F.S.N. ), din sînul căruia a ţîşnit în această după-amiază prima săgeată în direcţia premierului Vacăroiu, nu a sesizat aici aroganţa cu care domnii Victor Ciorbea şi Miron Mitrea l-au tratat pe premierul Vacăroiu, pe care, nu mai departe de sîmbătă, l-au ţinut în şah 6 ore şi jumătate, cînd afară era prăpădenia lumii, iar un prim-ministru, de regulă, în asemenea stihii, se ocupă cu altceva, nu cu ifosele de vedetă ale unor indivizi, care nu mai sînt pe picioarele lor, ci sînt de la Teatrul Ţăndărică, fac umor pe sfori, mînuiţi de altcineva. De altfel, într-un ziar de scandal de astăzi, am văzut un titlu mare, pe pagina întîi, care ne-a edificat, în sfîrşit, asupra a ceea ce s-a întîmplat. Se scria, citez din memorie: „Victor Ciorbea a smuls o halcă a Puterii”. Poftă bună, domnule Ciorbea, lîngă ciorba dumitale merge şi o halcă a Puterii. Dar ce ai cu Ţara asta, de ce nu o laşi în pace?!

Am să mă refer, dacă-mi este permis, la o chestiune mai serioasă decît aceasta. Este vorba de acel amendament la Codul Penal, referitor la ziarişti, votat pe fondul unei absenţe motivate a mea din Senat.

O fac, în primul rînd, în calitate de ziarist şi, în al doilea rînd, în calitate, mult mai efemeră, de senator. Eu, personal, mă pronunţ împotriva oricărei ameninţări cu puşcăria a ziariştilor. Aşa ceva ar fi o barbarie. Un ziarist este, în felul lui, sau ar trebui să fie, un artist. Artiştii nu se închid, nu se pun în colivie. De fapt, ar fi ideal ca ziariştii să se supună legilor statului în aceeaşi măsură ca şi ceilalţi cetăţeni. Nu trebuie pedepse nici mai mari, nici mai mici. După o matură chibzuinţă, am ajuns, totuşi, la concluzia că ne trebuie o Lege a Presei, care să reglementeze raporturile ziariştilor cu societatea. Cine se teme de o Lege a Presei nimereşte din lac în puţ, pentru că ajunge pe mîna Codului Penal, care, iată, ajutat şi de unii dintre colegii noştri, a devenit mult mai nemilos. Aşa cum există o Lege a Siguranţei Naţionale, una a Asistenţei Sanitare, poate fi foarte bună şi o Lege a Presei. Noi nu avem nimic împotrivă. Am fost chestionat sever de unii colegi ai mei, cu care am mîncat pîinea mai dulce sau mai amară a presei române de mai bine de 20 de ani. Ei m-au întrebat, cu durere în glas, ce am păzit noi aici, eu, Adrian Păunescu şi alţi oameni care sînt ziarişti la origine şi vor rămîne ziarişti şi după ce politica acestei Ţări va ajunge pe mîini mai inspirate. Acei colegi mi-au spus că nu este posibil ca Senatul să-i terorizeze pe ziarişti. Eu nu cred că Senatul îi terorizează pe ziarişti, dar un lucru e cert: unii ziarişti terorizează nu numai Senatul, ci Ţara întreagă; şi mă refer în special la minciunile deliberate şi la inducerea de panică în populaţie. În privinţa minciunilor pot să vă spun ceva, care mă doare, este aşa, ca o pietricică în pantoful meu drept, mă doare că „Evenimentul zilei” şi „România liberă” au reprodus trunchiat şi deformat o afirmaţie făcută de mine la Conferinţa de Presă a Partidului România Mare de vinerea trecută, acum 4 zile. Atunci am spus că există numai două posibilităţi de a schimba în rău sau în bine situaţia din România: 1) Alegerile anticipate, în urma cărora să se termine cu aventurierii şi cu jumătăţile de măsură. 2) Răsturnarea prin forţă a Guvernului Văcăroiu, lucru cu care noi NU VOM FI NICIODATĂ DE ACORD. Aşa am spus! Şi reproduc ce-am spus, pentru că sînt, într-adevăr, afirmaţii grave, care nu se fac întotdeauna. Iată însă că ziarele amintite au relatat numai un sfert din declaraţia mea – adică să reiasă că mă pronunţ PENTRU răsturnarea prin forţă a Guvernului Văcăroiu: mi se pare o monstruozitate. Ziarele din Bucureşti, în marea lor majoritate, îşi acreditează, în cele două Camere ale Parlamentului, nişte oameni care n-au nimic comun nici cu presa, nici cu bunul-simţ, nici cu legislaţia acestei Ţări, nişte oameni care intră cu căciulile şi cu şepcile pe cap, stau în fundul sălii şi beau cafea şi Pepsi, iar după aia se duc repede să mai agaţe pe vreunul dintre senatori sau deputaţi cu vreo eventuală greşeală. Iar dacă n-a fost o greşeală vizibilă, să-l APESE ei neapărat, ca să le iasă pasienţa. Aceasta nu este presă. Între 1862, cînd Cuza a deschis primul Parlament al României, şi 1938, cînd Carol al II-lea a dat lovitura de stat şi a desfiinţat Parlamentul, ziarele şi revistele îşi delegau la Senat şi în Cameră „crema” ziariştilor, ce aveau ele mai bun, mai cinstit, mai reprezentativ. Acum însă, totul e pe dos!

Am să fac referire la o boală care începe să ţină sub stăpînire mass-media românească şi s-ar putea să aibă efecte dezastruoase asupra psihicului acestui popor. Nu fac un secret din a vă spune că sînt de acord cu absolut toată lumea din această sală, că se trăieşte greu în România, că ne-a blestemat Dumnezeu cu o iarnă timpurie, cum la Pontul Euxin n-a mai fost probabil de sute de ani, nu este un secret că s-au făcut greşeli de către guvernările anterioare, dar şi de actuala guvernare. Asta este situaţia, părerea partidului nostru, a altor partide din aşa-zisa coaliţie guvernamentală este că făgaşul ar fi trebuit săpat altfel în ianuarie-februarie 1990.

Dar am moştenit acest făgaş. Însă de aici şi pînă la a induce panica în populaţie este o cale lungă. În copilăria mea, ţin minte că mi se spunea o snoavă orientală. Era vorba de nişte ţărani ai Orientului, care s-au întîlnit cu per-sonificarea ciumei şi au întrebat-o unde se duce, iar ciuma a răspuns: „La Bagdad” – „Ce vrei să faci la Bagdad?” – „Vreau să omor 5.000 de oameni”. După două săptămîni s-a întors ciuma, dar victimele erau 100.000. Şi oamenii au întrebat-o: „Bine, ai spus că omori numai 5.000 de oameni, de ce au murit 100.000?” La care ciuma a răspuns: „Restul au murit de frică!” Este de-a dreptul scandalos să deschizi aceleaşi ziare „România liberă” şi „Evenimentul zilei” – blestemul societăţii româneşti – şi să vezi că se prăbuşesc blocurile peste mii de oameni; şi, de fapt, dacă iei ştirea la bani mărunţi, vezi că a căzut o tencuială nefericită dintr-un balcon, cum se întîmplă şi la Londra, cum se poate întîmpla şi la Veneţia şi pe orice meridian al lumii. Este inadmisibil să vezi că din toate relele societăţii româneşti aceste ziare arată, exclusiv, că la noi copiii mănîncă griş cu păianjeni, că dacă nu mîine, în mod sigur, poimîine, vom muri cu toţii de holeră, că SIDA este printre noi în chip de regină a morţii ş.a.m.d. În perioada grea a statului român, 1940-1944, Mareşalul Antonescu a dat o lege împotriva panicii şi a defetismului în populaţie. Era un poet, poate nu cel mai talentat dintre poeţii României acestui veac, dar în orice caz o personalitate, care se numea Eugen Jebeleanu, şi care este autorul versurilor de pe un faimos afiş presărat cu cruci: „Cine limbă lungă are/ Cinci ani va săpa la sare”. De ce se spunea aşa? Pentru că sub camuflaj, sub teroarea bombelor, cu o Românie ciopîrţită şi cu atîtea lipsuri materiale, mai veneau şi anumite publicaţii, şi anumiţi indivizi plătiţi să inducă starea de panică în populaţie. Era un haos generalizat.

*    *    *

Martor îmi este Dumnezeu şi martori îmi sînteţi dvs. că nu escaladez eu discuţia. Eu eram foarte liniştit, îmi vedeam de munca mea de secretariat la prezidiu (Amuzament în sală), însă am fost provocat de Vasile Vetişanu, care a acuzat intoleranţa într-un mod foarte intolerant. Adică vorbim despre intoleranţă şi, deodată, devenim noi foarte intoleranţi! Aşa cum a început domnul profesor Vetişanu intervenţia sa a fost cu totul minunat, a spus că s-a dus la comunităţile româneşti din Caucaz şi chiar cugetam, în fuga gîndului, care nu poate fi controlată, cîtă vreme au aşteptat românii de acolo, risipiţi de viscolul Istoriei, să vadă c-a venit pe la ei un profesor, un scriitor şi un senator în acelaşi timp – iată, atîţia cumularzi în persoana fericită a venerabilului domn Vetişanu! Din păcate, domnia-sa nu ne-a relatat experienţa pe care a avut-o pe meleagurile ruseşti, pentru că ar fi fost cu totul deosebit dacă ne-ar fi împărtăşit această experienţă, pe noi asta ne-ar fi interesat. Ne întoarcem la aceleaşi discuţii pe care le-am avut acum un an. Pentru că şi în noiembrie 1992 erau acuzaţii de genul acesta, pe atunci se striga „criminalilor”, „bolşevicilor”, acum ne-am mai şlefuit, acum numai în anumite publicaţii se aruncă asemenea trasoare fumegînde în pieptul nostru, însă fondul problemei rămîne acelaşi, în continuare noi sîntem acuzaţi că nu vrem aia, că nu vrem ailaltă, că nu sîntem pentru democraţie, că sîntem intoleranţi şi toate minunile lumii. Încerc o stare de regret că unii dintre noi dorim să rezolvăm Istoria României în cîteva minute, de la acest microfon. Putem judeca noi posteritatea lui Nicolae Ceauşescu astăzi? Pot fi judecaţi 25 de ani de Istorie în 25 de minute, domnilor? Cine îşi asumă această răspundere? Cum se poate spune acum că Ceauşescu a asasinat un popor? Era atît de asasinat acest Popor Român că, iată, s-a ridicat din groapă, trăieşte şi acum, dar trăieşte de vreo 10 ori mai prost decît înainte. Păi, dacă Ceauşescu a asasinat poporul, atunci forţele politice de astăzi ce răspundere au faţă de acest popor pe care l-au băgat, ca pe Greuceanu, pînă la gît în pămînt?

Aş vrea să fiu bine înţeles şi vorbesc şi cu presa ticăloşită, care ştie bine că de furia mea n-o să scape, pentru că minte acest popor. Îl minte şi eu nu permit nimănui să mintă poporul pe care îl iubesc! Eu nu iau apărarea lui Ceauşescu, nu iau apărarea nici unei personalităţi controversate din Istoria acestei Ţări, dar nu ne putem hazarda să dăm noi verdicte pentru o Istorie atît de tumultuoasă. Adeseori, vin corespondenţi străini de presă la mine şi mă întreabă care au fost meritele acelei guvernări şi păcatele sale. Şi le răspund cît pot de cinstit că au fost, într-adevăr, şi merite, şi păcate. Nu vreau să insist asupra păcatelor; au fost multe şi dureroase. Şi în Orient puterea, cezarismul asiatic, corupe. Cînd conduci 25 de ani şi ai o foarte palidă rezistenţă – a agita o căciuliţă undeva, la Cluj, pe Dealul Feleacului, nu înseamnă să faci rezistenţă împotriva unui sistem –, cînd conduci 25 de ani un popor, ajungi la un moment dat să te înalţi la cer, ajungi să nu mai fii ce-ai fost tu. Şi, într-adevăr, ultimii 7 ani din viaţa lui Ceauşescu au fost catastrofali. Dar nu se poate să citim azi în aceeaşi presă pe care-o incriminez, chiar în presa de azi-dimineaţă, că august 1968 a fost o cacealma şi o operetă, şi că, de fapt, era o altă formă a stalinismului. N-a fost, domnilor, aşa ceva, a fost un gest de demnitate al unui popor! (Domnul Adrian Păunescu din sală:… Al unui popor întreg.) Putem să rescriem noi Istoria, domnilor ţărănişti?! Vreau să vă aduc aminte că, atunci cînd a luat Ceauşescu Puterea în Ţara asta, voi eraţi afară din puşcării. Dacă unii dintre noi au scris pentru Ceauşescu, au scris pe următoarele coordonate: v-a scos pe voi afară din puşcărie, fie el, fie predecesorul său; a ţinut piept la ruşi, cît a putut şi el, cu limitele lui de ţăran amărît, de pe malul Oltului; a reuşit să construiască ceva, ceea ce Viorel Roman, profesorul din Germania, spunea că se cheamă „dictatură de dezvoltare”. Pe el nu-l mai acuză nimeni de „ceauşism”? Pe comentatorii străini, de pe alte meridiane ale lumii, care găsesc unele merite în această „dictatură de dezvoltare”, nu-i acuză nimeni? Ne acuzaţi pe noi, în continuare. Eu cred că este prea mult. Doamna Matilda Ţeţu a spus că formăm o familie. Haideţi să formăm o familie. S-a găsit primul unchi, în persoana domnului Valentin Gabrielescu. Posteritatea lui Antonescu a fost catastrofală 45 de ani. Şi iată că acum el a început să aibă statuie în fiecare oraş al Ţării. Nu fac o paralelă între Antonescu şi Ceauşescu. Fiecare era omul epocii sale. Antonescu a fost un colos, cel mai mare oştean român al secolului XX. Dar haideţi să nu-i acuzăm acum pe cei care au scris despre Ceauşescu, pentru că lui nu mai aveţi ce să-i faceţi, vă loviţi adversarii prin ricoşeu. Constat cu mare surprindere că, pe poarta mare a politicii României, care începe să-şi creeze o clasă politică nouă, ţărăniştii îl reintroduc El pe Ceauşescu, dar aşa cum le convine. Faimosul constituţionalist francez Boutmy întemeiase, după catastrofa de la Sédan a francezilor, din 1870, o înaltă Academie de Ştiinţe Politice, şi marii oameni ai Franţei – Clemenceau, Poincare şi ceilalţi – acolo fuseseră formaţi.

(va urma)CORNELIU VADIM TUDOR

(22 noiembrie 1993, plenul Senatului României)

 

Pledoarie pentru sănătatea Poporului Român

COMENTARII DE LA CITITORI