Cine e de vină pentru răul României?

in Editorial

Motto: „Aşa e lumea asta: rîde om de om  şi dracu’ de toţi“.

 

Începem, evident, cu ruşii, despre care dacă spun că nu ne sînt duşmani, contemporanii, mai ales cei tineri, vor spune că sînt kaghebist, putinist, vîndut şi aşa mai departe, experienţă prin care am trecut şi trec din plin. Un puşti îmi

punea chiar întrebarea supremă – „ce, domne, smartphone-ul tău e rusesc, sau Windows-ul, sau ce foloseşti rusesc? – lasă domne, cărţile, muzica, alea sînt din alte secole“. Deci, ruşii sînt ruşi – dar ce ne facem cu prietenii şi, mai ales, cu noi înşine, cu românii?

Într-un editorial recent îl lăudam pe un europarlamentar naţionalist român, Laurenţiu Rebega; acum cîteva zile, politicianul respectiv mi-a dat prilej de frisoane, propunînd ca România să facă parte din Tratatul de la Vişegrad. Adică, acea formulă modernă de putere central- europeană, care reia vechea alianţă a regilor războinici ai Ungariei, Boemiei şi Poloniei. Sigur, între timp s-au produs mutaţii, unii lupi şi-au schimbat părul, chiar au îmbrăcat şi blană de oaie, dar combinaţia sentimental-istorică, năravul proverbial – ce schimbări o fi suferit? Şi atunci, în Secolul XIV, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, avea planuri mari, europene, a fost un rege bun pentru unguri, numai că bun pentru ei nu însemna şi că ne admite ca partener – ci numai ca supus; atunci, însă, a avut de-a face cu un mare voievod, Basarab, iar tînărul voievodat a fost salvat – pentru a se acoperi, ulterior, cu gloria europeană a marelui Mircea.

Azi, Carol Robert se numeşte Viktor Orban – şi este, poate, mai inteligent, rafinat, patriot, mare diplomat, curajos, demn decît înaintaşul său – pun toate aceste plusuri reale al conducătorului maghiar pentru a înţelege cîte minusuri avem  noi, mai precis cei pe care i-am dorit în frunte. Ce punem noi în faţa lui Orban, prietenul şi partenerul Estului şi Vestului? O ţară dezbinată, care nu ştie decît să strige „Hoţii“, dar nu se duce la vot să-i aleagă pe „Cinstiţii“. O ţară în care reacţia politică ordinară este „cine e în spate?“, pentru că nimeni nu vine cu probe şi cu curajul asumării faptelor şi a propriilor greşeli?

A te referi la politicieni este laşitate şi ipocrizie; oamenii simpli i-au votat, ziariştii i-au lăudat cînd li s-a plătit cît au cerut, artiştii au alergat şi ei după banii politicienilor sau mafioţilor, fie cînd a fost vorba de spectacole electorale „mincinoase“, fie pe la nunţi, botezuri cumetrii în cele mai sinistre anturaje. Şi nu uita, preacinstitule Chirilă, că iei bani de la întreprinderea de făcut proşti înfiinţată de unul căruia i se impută mai mulţi bani decît întregului Guvern la un loc. Revin, a-i înjura pe politicieni înseamnă, de fapt, a te înjura pe tine – iar străinătatea exact aşa percepe. Atunci cînd Nigel Farage vorbeşte de „corupţia endemică“ din România nu o face cu gîndul să-i lovească pe politicienii României, ci pe bieţii imigranţi români, suficient de bieţi la cap să creadă că englezii cred că ei, imigranţii, sînt buni, iar cei care sînt în fruntea românilor sînt, în permanenţă, răi. Nu, pentru ei sînteţi toţi români, de la vlădică la opincă, cam la fel de buni, dar cu siguranţă la fel de răi, de corupţi – vorba chelnerilor, „Nu zic de tine, că zic de mine“. Dar nu toată lumea a chelnerit la tinereţe, unii s-au născut „dăştepţi, liberi, frumoşi“, dar, de fapt, chelneresc la maturitate, în sensul cel mai urît, al slugăritului.

Mult timp ne-a trebuit nouă, generaţiei care a visat, în anii ´90, să nu învăţăm nimic, absolut nimic, din toate astea. Noi nu căutăm conducători, ci viitori inamici ai poporului; nu ne uităm la o dezbatere pentru a înţelege, ci pentru a ne menţine o stare de dihonie, de ură; nu postăm pe Facebook sau pe forum pentru a expune o părere, un argument, ci pentru a insulta, a condamna.

America este partenerul şi prietenul nostru, declară ritos politicienii şi vorbitorii de serviciu – dar cît de ipocrit sună vorbele astea, cît de prefăcuţi sînt cînd îi cunoşti în intimitatea comentariilor dinaintea pornirii camerelor; din nefericire, SUA ne cunoaşte şi ne exploatează, mai ales această ipocrizie; SUA e departe, vine cînd vrea, fiindcă e cea mai puternică, pleacă atunci cînd vrea, fiindcă e dumnezeul speculei. SUA nu e duşmanul românilor, a venit să-şi facă un interes, noi ştim asta, dar rînjim ca proştii,

lăsîndu-ne călcaţi şi cămătăriţi, dar avînd marea satisfacţie de a înjura şi a face pe deştepţii cînd, precum evreul, America lui Hans Klemm tocmai s-a întors cu spatele.

Occidentul e prietenul nostru; e lupul bun, care a scăpat-o pe bunicuţă de povara bătrîneţii în izolarea pădurii şi de alimentarea neraţională furnizată tradiţional, în condiţii neigienice, de Scufiţa Roşie. Haite de prieteni din raiul occidental sînt în aceste zile la Bucureşti, aşteaptă sfîşierea tradiţională est-europeană. Au văzut-o în timpurile viselor generaţiei mele, în Bucureştii revoluţiei, au adulmecat-o în Piaţa Universităţii, apoi s-au săturat la Kiev – iar acum parcă le e din nou foame. Articole mincinoase, inflamante, pleacă spre cancelarii, spre opinia publică mondială, iar românii furnizează material – alţi români în sînge. Laura Codruţa nu este şi nu va fi niciodată Ioana D´Arc – fiindcă românii nu au dreptul la un asemenea gen de eroină, acela e rezervat Occidentului; noi sîntem identificaţi de ei prin Dracula, vampirul, sîngerosul, deci Laura Codruţa poate fi „Fata lui Dracula“, cel mult frumoasa Elisabeta Báthory, mai ales că, you know, Budapest-Romania? Pe scurt, Occidentul aşteaptă de la noi două chestiuni – corupţie şi (români în) sînge, fiindcă prin asta ne-am lăudat; orice altceva le-am spune despre România, e cumva lipsit de credibilitate, nu face parte din povestea pe care ei o ştiu despre noi. Cum şi noi, de exemplu, nu putem să concepem rusul decît ca pe grobianul criminal şi perfid „duhnind a votcă, cu AKM la gît şi uşanka pe cap“. Mă rog, diferenţa e că, spre deosebire de noi, ruşii nu s-au promovat aşa, ci prietenii noştri au vrut să ne uităm la vecini prin lupa intereselor lor.Deci, revenind, răspunsul „european“, euro-atlantist, la întrebarea din titlu este simplu: Ion Iliescu, Băsescu, Voiculescu, Petre Roman, Liviu Dragnea, Vasile Blaga, comuniştii, pesediştii, pediştii, manifestanţii, procurorii, parlamentarii, pensionarii, tinerii frumoşi & liberi, ziariştii, interlopii, miniştrii, poliţiştii etc. etc. pînă la aproape 20 de milioane. Repet, acesta e răspunsul pe care ei, Occidentul, îl aşteaptă – altfel nu e în regulă, nu e credibil – iese din paradigma creată. Care ar fi răspunsul în stilul nostru, aşa, estic, românesc? „Unirea e singura stare politică, singura soluţie care putea să asigure viitorul nostru“, spune, simplu, Alexandru Ioan Cuza. Care e reversul acestei înţelepciuni? Prostia, nebunia poartă un singur nume – dezbinarea, aceea care ne anulează orice viitor. Acesta e marele nostru duşman.

DRAGOŞ DUMITRIU

 

COMENTARII DE LA CITITORI