CINE ESTE ADEVĂRATUL AUTOR AL PIESELOR LUI SHAKESPEARE? (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Chestiunea paternităţii operelor shakespeariene are, probabil, o istorie continuă ca subiect de dezbatere mai îndelungată decît oricare altul. Este, de acum, veche de aproape două secole şi, în loc să dispară, a cunoscut în deceniile din urmă o nouă vigoare şi popularitate de ambele părţi ale Atlanticului, ca şi în alte locuri. Chestiunea paternităţii operelor shakespeariene are ca obiect întrebarea dacă William Shakespeare, actorul născut în Stratford-upon-Avon, în 1564, şi mort în acelaşi sat, în 1616, a scris, de fapt, piesele şi poemele care îi sînt atribuite. După cum se vede, este o chestiune foarte neobişnuită, probabil fără egal. Nimeni nu întreabă dacă Ben Jonson sau John Donne, contemporanii lui Shakespeare, au scris, de fapt, operele care le sînt atribuite sau dacă Divina Comedie a fost scrisă de altcineva decît Dante Alighieri. Scriitori faimoşi pe care îi cunoaştem, precum Voltaire, Mark Twain şi George Eliot, sînt pseudonimele literare ale unor persoane reale, iar identităţile lor sînt bine cunoscute şi nu au fost niciodată puse sub semnul întrebării. Din această cauză, Shakespeare este unic. Cineva ar putea indica motivele majore pentru acest lucru. Mai întîi, William Shakespeare nu este privit numai ca cel mai mare dintre scriitorii de limbă engleză, ci, dată fiind hegemonia limbii engleze, ca cel mai mare dintre toţi scriitorii lumii. Statutul lui este, într-adevăr, cu mult deasupra celui de simplu dramaturg şi poet şi se aseamănă foarte mult cu cel al unei figuri spirituale care a fondat o religie majoră: în epoca noastră nereligioasă, Shakespeare şi-a asumat rolul unei cvasidivinităţi.

Tot aşa cum toţi creştinii inteligenţi vor să afle mai multe despre „anii pierduţi” ai lui Isus, la fel practic toată lumea care este interesată de cultura occidentală vrea să afle despre „anii pierduţi” ai lui Shakespeare şi, în general, despre orice aspect al vieţii şi carierei lui. Cel de-al doilea motiv este chestiunea paternităţii: se cunosc uimitor de puţine lucruri despre viaţa lui Shakespeare, mai cu scamă despre cariera sa intelectuală, în ciuda eforturilor eroice ale unor întregi generaţii de savanţi şi cercetători. Pentru că William Shakespeare este, probabil, cea mai atent cercetată persoană din Istorie, ceea ce face ca oceanele de spaţiu alb şi de obscuritate privitoare la cele mai multe aspecte ale vieţii sale să fie cu atît mai misterioase.

În miezul chestiunii paternităţii operelor lui Shakespeare este extraordinara – mulţi ar spune incredibila – distanţă dintre modestia mediului din care a provenit Shakespeare şi măreţia realizărilor lui. Părinţii lui erau analfabeţi. A crescut într-un mic orăşel de provincie, la o distanţă de 3 zile de mers faţă de Londra, cu numai cîţiva oameni cu şcoală şi, după toate probabilităţile, foarte puţine cărţi. Educaţia lui a luat sfîrşit la 13 ani. Nu există nici o dovadă directă că ar fi avut vreo carte. Nu există nici un manuscris despre care să se ştie cu certitudine că a fost scris de el. Singurele exemple ale scrisului lui Shakespeare care au supravieţuit sînt 6 semnături, toate pe documente legale: 3 sînt scrise pe paginile testamentului lui, şi acestea ar putea fi, de fapt, contrafăcute de funcţionari. Dintre cele 75 de documente contemporane cunoscute în care este pomenit Shakespeare, nici măcar unul nu este în legătură cu presupusa lui carieră de autor. Cele mai multe sînt documente financiare şi legale care îl prezintă ca fiind un om de afaceri local şi întreprinzător imobiliar de succes şi, se pare, mai degrabă rapace. Este un mister total ce a făcut William Shakespeare între căsătoria, din 1582, impusă de o sarcină nedorită, cu Anne Hathaway şi apariţia sa ca actor şi presupus autor ,cu aproape 10 ani mai tîrziu, reprezentînd aşa-numiţii „ani pierduţi”. Biografii lui Shakespeare l-au creditat cu tot felul de slujbe şi activităţi, ca ucenic măcelar, grefier, director de şcoală, tutore în case înstărite, soldat, călător pe Continent şi ucenic actor. Nu există nici un fel de dovezi directe pentru ca să sprijine vreuna dintre aceste teorii. Cam pe la vîrsta de 47 de ani, după un sfert de veac în mijlocul uneia dintre cele mai măreţe renaşteri culturale ale lumii, Shakespeare – se pare – s-a retras permanent din Londra la Stratford, un orăşel cu 1300 de locuitori, unde, practic, nu exista nici un om cu şcoală, trăind liniştit ca om de afaceri pînă la moartea sa, la vîrsta de numai 52 de ani. Cele două fiice ale lui Shakespeare, care i-au supravieţuit, au fost analfabete şi nu erau în stare nici măcar să citească piesele şi poeziile tatălui lor. Testamentul lui Shakespeare, deşi furnizează frecvent instrucţiuni extrem de precise cu privire la terenuri şi la obiectele sale personale (precum al doilea cel mai bun pat, pe care i l-a lăsat soţiei sale), nu conţine nici o menţiune despre cărţile sau manuscrisele pe care le-a scris, vreo indicaţie cu privire la piesele de teatru sau vreo dorinţă referitoare la publicarea operelor sale. În 1623, la 7 ani după moartea lui Shakespeare, a apărut un enorm şi extrem de costisitor volum memorial, produs de cîţiva dintre foştii săi asociaţi din teatru, cu poeme şi alte materiale introductive de Ben Jonson, poetul laureat de facto, şi de alţii. Această lucrare, First Folio, conţinea aproape toate piesele lui Shakespeare, multe tipărite pentru întîia oară. First Folio nu menţionează sau aminteşte de familia sa din Stratford, cu toate că pare de neconceput ca editorii lucrării să nu o fi contactat pe văduva lui (care a murit în august 1623, cu puţin înainte ca First Folio să apară) sau pe fiicele sale pentru a vedea dacă Shakespeare nu lăsase familiei nişte lucrări publicabile. Nu există nici o dovadă că vreun membru al familiei lui Shakespeare a deţinut vreodată un exemplar din First Folio, deşi sora lui, Joan Shakespeare Hart, a avut descendenţi care trăiesc pînă astăzi. Deşi se poate susţine că William Shakespeare este cel mai îndeaproape şi atent studiat autor din Istorie, nimeni nu ştie dacă întreaga lui viaţă a fost anglican conformist sau catolic ascuns, iar la ora actuală există două relatări contradictorii cu privire la felul în care a venit la Londra. Unul dintre principalele motive pentru acest tumult de ignoranţă şi supoziţie despre Shakespeare este acela că, pînă la mijlocul Secolului al XVlIl-lea, la mai mult de 200 de ani după moarte, el nu devenise poetul naţional englez. Acest lucru nu este, probabil, înţeles şi apreciat pe cît s-ar cuveni: un motiv pentru a nu fi existat nici o „chestiune a paternităţii” operelor lui Shakespeare înainte de secolul al XlX-lea este acela că el nu a fost privit ca regele regilor, poetul naţional englez, pînă la acel moment. Shakespeare a fost privit ca un poet şi dramaturg bun şi foarte cunoscut, dar nimic mai mult. În timpul vieţii, şi multe decenii după aceea, nimeni nu a avut nici cel mai mărunt interes în legătură cu viaţa sau biografia lui în sensul în care sînt cunoscute astăzi, astfel încît nenumărate ocazii de a afla cele mai importante fapte ale vieţii şi ale presupusei sale cariere scriitoriceşti au fost pierdute, probabil, pentru totdeauna. În septembrie 1634, spre exemplu, un oarecare locotenent Hammond a vizitat Stratford unde, în biserică, a remarcat un „monument arătos al renumitului poet englez, dl. William Shakespeare”. Dacă ar fi vrut, Hammond ar fi putut să rămînă suficient de mult în acel orăşel pentru a le vizita pe fiicele lui Shakespeare, Judith şi Susanna sau pe sora lui, Joan Shakespeare Hart, şi familiile lor, care încă trăiau în Stratford, ca şi zeci de oameni care cu siguranţă că îl vor fi cunoscut bine pe William Shakespeare. Dacă ar fi făcut asta, într-o zi sau două, Hammond ar fi putut afla şi nota mai multe despre Shakespeare decît au făcut-o toţi biografii lui de atunci încoace. Dar lui Hammond nu i-a trecut deloc prin minte să facă una ca asta şi vederea monumentului lui Shakespeare a fost singura parte a vizitei sale la Stratford pe care s-a ostenit să o menţioneze. Şi nimeni altcineva nu a călătorit pînă acolo pentru a fixa amintirile celor care îl cunoscuseră pe cel mai mare scriitor din Istorie. De fapt, primele persoane care au cules presupuse întîmplări din viaţa lui Shakespeare nu a făcut-o pînă către 1657-1681. Acestea au fost clericul şi filantropul Thomas Plume, care a notat, probabil în 1657, că Shakespeare a fost „fiul unui manufacturier de mănuşi”, profesorul John Ward – care a pretins că Shakespeare „cheltuia la nivelul a 1000 de lire sterline pe an”- şi mai cu seamă filosoful John Aubrey, în 1681, care a făcut mici încercări de a pune în scris unele amintiri despre viaţa lui Shakespeare, la 25 de ani de la moartea acestuia, cînd, practic, nimeni dintre cei aflaţi în viaţă nu ar fi putut să şi-l amintească. Prima biografie a lui Shakespeare, de Nicholas Rowe, a apărut abia în 1709, la aproape un secol după moartea lui. Ea conţine prima afirmaţie potrivit căreia Shakespeare a urmat, „pentru cîtva timp”, şcoala generală din Stratford, dar mai afirmă şi că starea de sărăcie a tatălui lui William l-a obligat „să-şi retragă fiul din acel loc”, un aspect adeseori omis de biografii lui Shakespere, care pun erudiţia dramaturgului pe seama educaţiei pe care a primit-o la şcoala locală. Biografia mai conţine şi cunoscuta poveste potrivit căreia Shakespeare ar fi fost forţat să „se refugieze la Londra”, după ce a braconat căprioare pe terenurile lui Sir Thomas Lucy, o afirmaţieacceptată, în general, de toţi biografii pînă recent, cînd această istorie a fost înlocuită de o poveste încă şi mai improbabilă, potrivit căreia Shakespeare s-a dus la Londra după ce a muncit ca adolescent în casele a două familii catolice din Lancashire. Testamentul lui Shakespeare, cu faimoasa lui menţiune că lăsa moştenire cel de-al doilea mai bun pat soţiei sale, Anne Hathaway, nu a fost citit de nimeni pînă în 1747, cînd a fost văzut pentru prima oară de un oarecare Joseph Greene (1717-1790), directorul şcolii primare din Stratford şi, mai tîrziu, vicar anglican. Testamentul nu a fost publicat nicăieri pînă în 1763, la aproape 200 de ani de la naşterea lui Shakespeare, cînd a fost tipărit într-o lucrare de referinţă numită Biographia Britannica. Cu alte cuvinte, a existat un asemenea slab interes pentru viaţa lui Shakespeare în sensul modern, biografic, încît nimeni nu s-a ostenit, vreme de mai bine de 130 de ani după moartea sa, să caute cel mai important document care a supravieţuit, privitor la starea sa lumească. Cinci sau şase generaţii de scriitori notabili şi „biografi” ai lui Shakespeare, de la Ben Jonson la Alexander Pope (care a murit în 1744), au rămas ignoranţi faţă de faptul că testamentul lui Shakespeare nu conţinea nici o referire la vreo carte sau manuscris pe care le va fi deţinut sau la orice dorinţă de a-şi păstra sau publica piesele. Prima încercare de a realiza o cronologie a lucrărilor lui Shakespeare nu a fost făcută decît atunci cînd Edward Malone (1741-1812), un prieten al dr. Johnson, a scris Attempt to Ascertain the Order in Which the Plays of Shakespeare Were Written, publicată în ediţia lui George Stevens a pieselor, din 1778. În esenţă, intervalul dintre 1769 – data Jubileului de la Stratford, o festivitate organizată cu 5 ani întîrziere de David Garrick – şi perioada victoriană timpurie a fost cea în care William Shakespeare a devenit, pentru totdeauna, poetul naţional englez. „Bardolatria”, cum a devenit cunoscută, a coincis cu epoca romantică, precum şi cu apariţia unor gentelmani înstăriţi, fără ocupaţii presante, care au avut resursele şi interesul de a cerceta arhivele în căutarea mai multor fapte şi dovezi despre viaţa lui Shakespeare. Probabil că cele mai multe elemente din ceea ce cunoaştem despre viaţa şi mediul în care a trăit Shakespeare derivă din această perioadă. Ea a coincis, de asemenea, cu revoluţia industrială engleză şi cu epoca Reformei, cînd ţinutul Warwickshire şi Londra elisabetană păreau multora a fi o utopie pierdută. Acei ani au cunoscut şi ascensiunea Angliei, în urma bătăliilor de la Trafalgar şi de la Waterloo, ea devenind, probabil, cea mai mare putere a lumii, care avea nevoie de un scriitor naţional pentru a fi aşezat alături de Homer, Vergiliu şi Dante, un rol pentru care William Shakespeare s-a potrivit de minune. Această perioadă a cunoscut şi cele dintîi dubii în legătură cu chestiunea paternităţii. După cîte se ştie, prima persoană care a pus la îndoială că acesta a scris operele atribuite lui a fost reverendul James Wilmot (1726-1808), un cleric din Warwickshire care a trăit la cîteva mile depărtare de Stratford. Wilmot a încercat să găsească biblioteca lui Shakespeare, gîndindu-se că multe dintre cărţi fuseseră achiziţionate de membri ai aristocraţiei locale şi vor fi fost păstrate în bibliotecile lor. După cum era firesc, el a examinat toate bibliotecile particulare pe o rază de 50 de mile depărtare de Stratford, biblioteci deţinute, în numeroase cazuri, de familii care se aflaseră în acele locuri din epoca elisabetană. Nu a găsit nimic. De asemenea, Wilmot a fost nedumerit de lipsa referirilor la elementele locale în lucrările lui Shakespeare şi – la fel ca mulţi alţi sceptici care i-au urmat – de lipsa de instruire a acestuia. El a ajuns la concluzia că, de fapt, Sir Francis Bacon a scris operele lui Shakespeare, considerîndu-1 pe Bacon calificat pentru a le scrie, iar durata vieţii acestuia – după părerea lui – a coincis cu traiectoria carierei de scriitor a lui Shakespeare. Wilmot şi-a păstrat punctele de vedere eretice pentru sine, dezvăluindu-le numai unui om de litere din Ipswich, James Corton Cowel, care a prezentat relatarea eforturilor lui Wilmot în faţa Societăţii Filosofice din Ipswich, în 1805. Lucrarea lui Cowell a rămas necunoscută pînă la publicarea ei în The Times Literary Supplement, în 1932. „De la mijlocul Secolului al XIX- lea, a apărut o maree virtuală de teorii antistratfordiene. Cele mai multe afirmau că Sir Francis Bacon a scris operele lui Shakespeare. Prima lucrare cunoscută a fost, probabil, The Philosophy of the Plays of Shakespeare Unfolded, publicată în 1857 de o americană, Delia Bacon (al cărei nume de familie era o coincidenţă). În acelaşi an, un englez, William Henry Smith, a publicat un pamflet amplu, Bacon and Shakespeare, aducînd aceleaşi argumente. Pînă spre sfîrşitul perioadei victoriene au apărut nenumărate lucrări pro-Bacon, multe susţinînd că First Folio ascundea un cod secret sau o criptogramă.

pag 12 2 Edward De Vere

Identificarea acestui cod a devenit materialul de lucru al baconienilor din perioada victoriană tîrzie, precum Ignatius Donnelly şi Sir Edwin Duming-Lawrence, dînd tendinţelor antistratfordiene o binemeritată reputaţie de excentricitate de care nu a mai scăpat niciodată. De fapt, baconianismul a ajuns parte integrantă din lumea excentricilor: Donnelly (1835-1901), cunoscut ca „Regele Trăsniţilor”, un avocat şi om politic american, care a scris renumita Platformă a Partidului Poporului (populiştii), din 1892, era de asemenea cunoscut pentru descrierea făcută de el distrugerii Atlantidei, precum şi pentru teoriile sale despre valută, „banii fără acoperire”. Lucrarea antistratfordiană a lui Donnelly este intitulată The Great Cryptogram: Francis Bacon’s Cipher in the so-called Shakespeare Plays, publicată în 1888. Deşi de-a lungul anilor au fost propuşi o diversitate de alţi candidaţi la paternitate, în momentul de faţă cel mai popular este, de departe, Edward De Vere, al 17-lea conte de Oxford (1550-1604), care l-a eclipsat cu siguranţă pe Sir Francis Bacon în popularitate printre antistratfordieni. Astăzi, există o paletă de aşa-numite societăţi oxfordiene, conferinţe şi reviste care sprijină pretenţiile lui De Vere de a fi adevăratul Bard de la Avon. În ultimii ani, au apărut numeroase cărţi care susţin poziţia lui De Vere, inclusiv o biografie de 598 de pagini, de Mark Anderson, Shakespeare by Another Name: The Life of Edward, Earl of Oxford -The Man Who Was Shakespeare, publicată de Gotham Books, New York, o editură generalistă, în 2005, cu un cuvînt înainte de Sir Derek Jacoby, renumitul actor (care, la fel ca Mark Rylance şi alţi distinşi actori, nu crede că Shakespeare din Stratford a scris lucrările atribuite lui). Sute de oameni cu lecturi întinse şi bună instruire cred, la ora actuală, că De Vere a scris operele lui Shakespeare, iar numărul lor a crescut în anii din urmă. De Vere a fost propus pentru prima oară ca adevăratul Shakespeare în 1918-1920, de către un director de şcoală din Gateshed, care a avut excentricul nume J. Thomas Looney („prostuţul”). Cartea sa, „Shakespeare Identified“, a apărut în 1920. Un distins susţinător timpuriu al oxfordianismului a fost Sigmund Freud, care credea că, în Hamlet, De Vere scria despre propriile sale relaţii cu tatăl său vitreg. Looney pretindea că a ajuns la concluzia că De Vere era autorul real după ce întocmise o listă cu 18 caracteristici pe care adevăratul autor al lucrărilor lui Shakespeare trebuie să le fi avut. Unele dintre acestea sînt destul de rezonabile, de pildă presupunerea lui că autorul real avea „o educaţie superioară – clasică – asociată de obicei cu oamenii instruiţi” şi „o pasiune pentru Italia”. Altele, însă, sînt foarte tendenţioase şi, pur şi simplu, nu pot fi deduse din nici una dintre scrierile lui Shakespeare, spre exemplu că adevăratul autor era „se pare, excentric şi misterios”, „neconvenţional”, „din rîndurile înaltei aristocraţii”, „lipsit de prevedere în problemele băneşti” şi „nesigur şi întrucîtva conflictual în atitudinea sa faţă de femei”. Nu există absolut nimic în piesele lui Shakespeare din care ar putea fi deduse vreuna dintre aceste caracteristici; de fapt, în anumite cazuri, este rezonabil să se ajungă la exact concluzia opusă. De pildă, departe de a fi excentric – indiferent ce ar însemna asta în contextul Angliei elisabetane – autorul operelor lui Shakespeare a avut, sigur, o neobişnuită înclinare spre afaceri, producînd cele 37 de piese cu o regularitate de ceasornic. Atitudinea lui Shakespeare faţă de femei apare ca fiind neobişnuit de progresistă, cu personajele sale feminine întotdeauna prezentate în termeni tridimensionali. Nu există absolut nimic în piesele lui Shakespeare din care se poate trage concluzia că el era „din rîndurile înaltei aristocraţii” sau „neprevăzător în problemele băneşti”. În orice caz, Looney a găsit binecunoscuta poezie a lui De Vere „Women”, care începe astfel: „Dacă femeia ar putea fi dreaptă, dar nu afectuoasă…”, într-o antologie de poezii; a căutat versul în The Dictionary of National Biography şi a decis că Edward De Vere era cel care o scrisese, deşi mie mi se pare foarte probabil că Looney mai întîi decisese asupra lui De Vere şi  abia după aceea şi-a întocmit lista cu trăsăturile caracteristice care i s-ar fi potrivit lui Shakespeare. Looney a trebuit, de asemenea, să treacă cu vederea faptul nefavorabil că datele lui De Vere sînt pur şi simplu nepotrivite pentru orice persoană presupusă a fi Shakespeare: lucrările acestuia au fost scrise între, aproximativ, 1589-1591 (cînd De Vere avea în jur de 40 de ani) şi 1613 (cînd acesta era deja mort de 9 ani).

De Vere a fost cunoscut ca scriitor de comedii pentru scenă care erau foarte apreciate (deşi nic iuna nu a supravieţuit) şi oxfordienii susţin că acelea au fost operele sale de tinereţe. La fel au fost şi poemele sale care au supravieţuit, care, în mod clar, nu seamănă deloc cu  ceea ce a scris Shakespeare, lipsindu-le cu desăvîrşire complexitatea obişnuită a acestuia şi metaforele, care întotdeauna dau greş la orice comparaţie stilistică făcută pe computer cu opera lui Shakespeare, indiferent ce ar gîndi cineva despre aceste teste. Faptul că lucrări precum cele trei părţi ale lui Henric al Vl-lea şi Titus Andronicus, scrise cînd Shakespeare avea 25-30 de ani, ar putea fi lucrările din tinereţe ale lui Shakespeare, este o concluzie respinsă de oxfordieni.

(va urma)

WILLIAM D. RUBINSTEIN

COMENTARII DE LA CITITORI