CINE ESTE ADEVĂRATUL AUTOR AL PIESELOR LUI SHAKESPEARE? (11)

in Lecturi la lumina ceaiului

În ciuda multelor nepotriviri legate de dezbaterea referitoare la faptul că William Shakespeare, din Stratford, a scris, într-adevăr, lucrările care îi sînt atribuite, s-ar putea să ajungem la concluzia că, în lipsa unui alt candidat plauzibil pentru care să existe dovezi reale, trebuie să îi dăm credit lui Shakespeare pentru propria operă. Există, în mod clar, rezultate puternice şi convingătoare pentru a ajunge la această concluzie. Numele lui Shakespeare este pe pagina de titlu a lucrărilor sale, inclusiv postuma First Folio. Se pare că nimeni în timpul vieţii sale sau timp de multe decenii după aceea nu a pus sub semnul întrebării faptul că el şi-a scris operele, iar unii contemporani chiar i-au recunoscut paternitatea. Biografia lui Shakespeare este în total acord cu cronologia acceptată privind lucrările sale. Oricine ar fi scris piesele lui Shakespeare trebuie să fi ştiut foarte multe despre teatru, iar acesta a fost, cu siguranţă, un om de teatru. Toate anomaliile carierei sale, de la presupusa cunoaştere a Italiei la aparenta lipsă de cărţi, pot fi explicate cumva, oricît de nesatisfăcătoare şi de firavă ar putea părea biografia rezultată.
Acestea sînt argumente puternice, care vor fi convingătoare pentru mulţi, probabil că pentru cei mai mulţi. Cu toate acestea, raţionamentele sînt mult mai problematice decît par la o primă vedere. Chiar şi în timpul vieţii, unii oameni i-au contestat identitatea. În 1610-1611, John Davies din Hereford (cca. 1565-1618), care îl cunoştea pe Sir Francis Bacon şi era membru al clubului literar Mitre, a publicat o carte de epigrame şi poeme, The Scourge of Folly. Unul dintre poeme era intitulat „Către Terentius englez al nostru, dl. Will: Shakespeare“ şi sună astfel: „Unii (bunule Will) spun ceea ce eu, unul, în băşcălie, cînt/ Nu ai jucat tu roluri regeşti în glumă?,/ Companion ai fost tu unui rege;/ Şi rege-ai fost
printre cei mai mărunţi./ Alţii înjură, dar se înalţă cum cred ei mai potrivit,/ Tu nu înjuri, dar isteţimea ţi-e regească:/ Şi-n mod cinstit, ce ei au semănat culeg;/ Astfel sporind avutul pe care-l stăpînesc“.
Descris, pe bună dreptate, de E. K. Chambers drept „criptic“ şi „obscur“, poemul nu poate fi aplicat lui Shakespeare, cel din Stratford. Acesta nu a „jucat roluri regeşti în glumă“, ci profesionist, ca actor. Shakespeare nu a fost „companion (…) unui rege“ (care „rege“?). El nu a fost „rege (…) printre cei mai mărunţi“. Aceasta, se presupune, ar fi putut fi atitudinea „grobienilor“, care ocupau locurile mai ieftine la Teatrul „Globe“, dar Shakespeare ar fi trebuit să placă nu celor lipsiţi de educaţie, ci „celor ceva mai răsăriţi“, după cum a spus Gabriel Harvey la începutul Secolului al XVII-lea. Referirea din titlu la Terentius pare destul de curioasă. Terentius a fost un renumit autor roman de comedii (nu de tragedii sau piese istorice), dar, în acelaşi timp, şi un autor despre ale cărui lucrări se credea că fuseseră scrise de Scipio şi Laelius. Reputaţia lui Terentius era bine cunoscută la momentul cînd a scris Davies. Acest pasaj, pur şi simplu nu este ceea ce s-ar fi aşteptat într-un omagiu adresat lui Shakespeare din Stratford, aşa cum îl cunoaştem noi. În First Folio şi în alte locuri, cu siguranţă că Ben Jonson a părut să-l preţuiască pe Shakespeare din Stratford, deşi în continuare vor fi examinate motivele care ne fac să fim profund suspicioşi faţă de aceste lucruri. Pentru a reitera un argument prezentat deja, nu există nici o afirmaţie lipsită de ambiguitate în timpul vieţii lui Shakespeare care să îl identifice, clar şi simplu, pe el, omul care s-a născut în Stratford în 1564 şi a murit în 1616, ca autor al presupuselor sale lucrări. Dacă vreun contemporan ar fi notat măcar în jurnalul lui „l-am văzut pe maestrul William Shakespeare venind de la teatru cu un manuscris al unei noi piese, Macbeth, în mînă“, sau ceva asemănător, chestiunea paternităţii ar fi fost rezolvată odată pentru totdeauna, dar nici o asemenea afirmaţie nu există.

(va urma)
WILLIAM D. RUBINSTEIN

COMENTARII DE LA CITITORI