CINE ESTE ADEVĂRATUL AUTOR AL PIESELOR LUI SHAKESPEARE? (14)

in Lecturi la lumina ceaiului

Cea de-a doua precizare care poate fi făcută este că lucrările lui Shakespeare par a indica o traiectorie clar evolutivă, care are prea puţină asemănare cu faptele cunoscute din viaţa acestuia. Din contră, ele indică faptul că avem de a face cu doi oameni diferiţi, autorul şi actorul. Autorul l-a ucis pe Falstaff, cel mai popular personaj al său, fără vreun motiv aparent, în 1598-1599, în loc să îl exploateze în încă alte 5 piese, în avantajul financiar al trupei Chamberlain’s Company. Ceea ce este şi mai important, autorul pare să fi suferit o experienţă traumatică în 1601, care a condus la o totală schimbare a contextului lucrărilor sale: comediile italienizate şi istorisirile triumfaliste au dispărut, lăsînd locul marilor tragedii şi „pieselor problemă“. Autorul se pare că a fost mulţumit cînd a murit regina Elisabeta, în 1603 („Iar lunii muritoare i s-a-ndurat eclipsa… Se-ncoronează îndoielile, de-acuma liniştite,/ Şi nesfîrşită pace proclamă ei, măslinii“, din Sonetul 107, considerat de majoritatea criticilor că se referă la moartea reginei) şi a fost unul dintre puţinii poeţi notabili ai epocii care nu a scris nici un cuvînt în memoria reginei. S-a susţinut adeseori că piesele scrise în anii 1600, fac parte din politica opoziţionistă de după rebeliunea lui Essex. Autorul se pare că a avut un interes special pentru compania London Virginia şi a avut acces la scrisoarea lui Strachey, un document confidenţial despre naufragiul din Bermude, care a circulat numai între directorii companiei. Autorul a fost, evident, prieten cu lordul Southampton, de vreme ce i-a dedicat două lungi poeme, iar despre Southampton se crede că a fost „unicul zămislitor“ al sonetelor lui Shakespeare.
Prin contrast, actorul nu a fost nimic din toate astea. El nu avea nici un motiv să-l ucidă pe Falstaff în 1598-1599, un act dezavantajos pentru propriile interese financiare. Nu a suferit nici o traumă în 1601. Cei mai mulţi învăţaţi ortodocşi atribuie marea ruptură din 1601 fie morţii unicului fiu al lui Shakespeare, Hamnet – deşi aceasta se produsese cu cinci ani înainte, iar între timp Shakespeare scrisese Falstaff – fie morţii tatălui său, John, în 1601, deşi el avea 37 de ani la acel moment şi nu există nici o dovadă că era apropiat de acesta. Actorul nu avea absolut nici un motiv să fie mulţumit atunci cînd a murit regina Elisabeta şi nici un motiv pentru a se abţine de la a scrie un discurs în memoria acesteia. Actorul nu a avut nici un profil politic cunoscut, ci, dimpotrivă, se pare că a evitat orice implicare politică, probabil că din cauza pericolului extrem prezentat de politica elisabetană pentru o persoană dintr-o profesie marginală. Actorul nu a avut nici o legătură imaginabilă cu compania London Virginia; el nu s-a aflat printre cei 570 de oameni care au cheltuit 12 lire sterline pentru a cumpăra o acţiune a companiei. Nu a avut nici un fel de acces la documentele confidenţiale ale companiei, precum scrisoarea Strachey, la momentul naufragiului din Bermude. Nu există nici un motiv pentru a presupune că Southampton a dat vreodată ochii cu Shakespeare (nu există nici o menţiune referitoare la Shakespeare în documentele care au supravieţuit de pe urma lui Southampton sau vreo menţiune a vreunei legături, oricît de vagi, făcută de contemporani), decît dacă Southampton l-a văzut pe Shakespeare jucînd pe scenă.
Pare cît se poate de clar, în măsura în care este ceva clar în toate acestea, că – încă o dată – aveam de a face cu doi oameni diferiţi şi deosebiţi, autorul şi actorul, ale căror traiectorii prin viaţă au fost cu totul distincte. În cazul lui Shakespeare actorul, ştim o mulţime de lucruri despre traiectoria şi ţelurile vieţii sale: în esenţă, să folosească banii pe care îi cîştiga în Londra pentru a deveni un domn şi un om cu avere recunoscut în Stratford, şi de a fonda o dinastie. Nu a avut nici o aspiraţie literară sau culturală cunoscută şi, în ciuda presupunerii de a fi cel mai mare scriitor din istorie, a avut un interes remarcabil de slab pentru viaţa intelectuală a Londrei, de vreme ce s-a retras – la vreo 47 de ani – la Stratford. Autorul şi actorul trebuie, pe de altă parte, să fi fost contemporani sau aproape contemporani. Dacă nu, ar fi existat o nepotrivire inexplicabilă între viaţa actorului şi cronologia operelor sale, după cum amestecă lucrurile teoria oxfordiană.
În august 2001, am scris un articol, în revista lunară britanică History Today, „Who Was Shakespeare?“, examinînd chestiunea paternităţii cu informaţia care îmi era cunoscută la acel moment. Am tras concluzia că nu era absurd să afirmi că altcineva a scris lucrările lui Shakespeare şi că De Vere părea a fi cel mai puternic candidat, dar că argumentele aduse în sprijinul lui nu erau convingătoare şi, în absenţa unor noi dovezi sau a unui candidat mai bun, ne putem foarte bine întoarce la părerea ortodoxă că William Shakespeare din Stratford a scris operele cu care este creditat. Nu aveam nici un motiv să presupun că această concluzie a mea – perfect rezonabilă pentru un istoric, dacă nu pentru un profesor de literatură engleză – va fi modificată vreodată. Dar a fost.

(va urma)
WILLIAM D. RUBINSTEIN

COMENTARII DE LA CITITORI