CINE ESTE ADEVĂRATUL AUTOR AL PIESELOR LUI SHAKESPEARE? (15)

in Lecturi la lumina ceaiului

Am primit un mare volum de corespondenţă privind articolul meu, inclusiv o duzină de susţineri a unor noi (sau vechi) teorii ale paternităţii, toate fără merit real. La începutul lui 2003, însă, mi-a fost prezentată o teorie a paternităţii complet nouă, propusă de Brenda James, o cercetătoare independentă din Sussex. Aceasta este istoric cultural, cu o diplomă obţinută cu nota maximă, care a fost împiedicată, din motive de sănătate, să urmeze o carieră profesorală universitară. La acea vreme, am fost iniţiat în părerea, niciodată pînă atunci avansată în lunga istorie a teoriilor antistratfordiene, că Sir Henry Nevillc (cca. 1562-1615), un om de aleasă naştere, cu bună educaţie, membru al Parlamentului elisabetan şi, pentru scurt timp, ambasador în Franţa, între 1599-1601, a scris lucrările lui Shakespeare. La fel ca marea majoritate a oamenilor, m-am gîndit, la început, că nu mai auzisem niciodată de Sir Henry Neville, dar, se pare că, de fapt, îl menţionasem în articolul meu din History Today, citînd spusele lui Michell: că numele său se afla în fruntea manuscrisului Northumberland, şi afirmaţia (inexactă) că a fost „nepotul lui Bacon şi asociatul său apropiat“. Îl căutasem, de fapt, pe Neville, în Dictionary of National Biography şi observasem apropierea datelor sale de cele ale lui Shakespeare, dar descrierea sa, destul de greşită, ca diplomat – ceea ce el a fost mai puţin de doi ani – a însemnat că nu i-am studiat cariera mai cu atenţie. La scurt timp, m-am întîlnit cu Brenda James şi i-am citit manuscrisul original în care îşi prezenta cazul. Cu cît citeam mai mult din dosarul lui Neville, cu atît deveneam mai convins că ea, miraculos, găsise adevărul, că Sir Henry Neville era, într-adevăr, autorul lucrărilor lui Shakespeare şi era, fără discuţie, cel mai puternic candidat la paternitate care fusese avansat vreodată. Am colaborat cu Brenda la o carte convingătoare în care am prezentat cazul lui Neville, publicată, în 2005, de Pearson Longman, sub titlul de The Truth Will Out: Unmasking the Real Shakespeare, şi în Statele Unite, în 2006, de Harper Collins. Cartea prezintă argumentele în detaliu pentru Neville şi consider că merită să reluăm aici, pe scurt, principalele fapte legate de viaţa sa şi motivele pentru care credem că el a scris lucrările lui Shakespeare. Descendenţa paternă a lui Sir Henry Neville era din ilustra familie Neville; de asemenea, era descendent al lui John de Gaunt şi al fratelui lui Warwick, Făcătorul de Regi. Mama lui, însă, era nepoata lui Sir Thomas Gresham, marele negustor londonez şi fondatorul Colegiului Gresham. Neville a trăit în mare parte a timpului la Billingbear Park, la vreo zece kilometri distanţă de Windsor. A învăţat la Colegiul Merton din Oxford, mentorul lui fiind marele învăţat Sir Henry Savile. Între 1578 şi 1582, Neville l-a însoţit pe Savile într-o călătorie de patru ani pe Continent, inclusiv în Italia, unde au adunat manuscrise şi s-au întîlnit cu învăţaţi de frunte. Neville era deja bine cunoscut ca om de o mare cultură. A fost ales în Parlament, în 1584, şi a servit ca membru al Parlamentului pînă la moartea sa, cu excepţia unei perioade de trei ani, cînd a fost încarcerat în Turnul Londrei. Proprietatea mamei lui Shakespeare fusese deţinută de familia Neville, ceea ce ar putea demonstra modul în care au ajuns să se cunoască. Ca membru al Parlamentului şi ca odraslă a unei familii cu legături la Curtea regală, Neville nu îşi putea crea primele piese istorice sub propriul nume şi a ajuns să se folosească şi să se bizuie pe provincialul William Shakespeare ca om de faţadă şi producător-regizor. Neville l-a ucis pe Falstaff, cel mai popular personaj, în 1598-1599, cînd a devenit ambasador în Franţa. În 1601, pe cînd era încă ambasador, Neville s-a implicat în rebeliunea lui Essex şi a fost condamnat la închisoare pe termen nedefinit şi la o amendă uriaşă. Şi-a petrecut anii 1601-1603 în închisoare, împreună cu Southampton, apropiatul său prieten, căruia îi sînt, în mod clar, adresate numeroase sonete. A scris Hamlet la începutul încarcerării sale. Neville şi Southampton au fost eliberaţi de Iacob I, la începutul anului 1603. Neville a devenit, treptat, liderul opoziţiei parlamentare împotriva lui Iacob, pe parcursul anilor 1600. El a devenit, de asemenea, unul dintre directorii companiei London Virginia, publicînd Shakespeares Sonnets, practic în aceeaşi zi în care autorizaţia de înfiinţare a Companiei a fost, oficial, acordată. Lucrarea îi era în mod clar adresată lui Southampton, dedicaţia ei fiind scrisă de Neville însuşi. Neville a fost profund afectat de pierderea vasului Sea-Venture în Bermude, în 1609-1610, şi a „construit“ Furtuna, în parte, pe acest eveniment. În ultimii ani de viaţă, a fost prieten apropiat cu Jonson, Beaumont şi Fletcher şi a murit în 1615. Ben Jonson a fost, se pare, rezident la Colegiul Gresham, cînd a scris materialul introductiv pentru First Folio, în 1623; noi credem că acest post i-a fost dat de către familia Neville, pentru a produce materialul din Folio. Acest scurt rezumat nu face decît să treacă în revistă un material consistent despre Neville, din The Truth Will Out.
O întrebare care este invariabil pusă cu privire la dezbaterea paternităţii operelor lui Shakespeare este: „ce contează?“. „Cui îi pasă cine a scris operele lui Shakespeare?“ şi “ce importanţă are?“ sînt refrene permanente ale celor familiarizaţi doar tangenţial cu această întrebare. La un anumit nivel, nu are nici o importanţă: piesele rămîn aceleaşi şi vor continua să fie admirate. La un alt nivel, însă, contează, într-adevăr, foarte mult. Dacă identitatea autorului real ar fi cunoscută cu certitudine, practic fiecare vers din opera lui Shakespeare ar trebui să fie reinterpretat pentru a-1 plasa în contextul social, politic şi istoric al vieţii adevăratului autor. Se poate presupune, de asemenea, că multe mistere în legătură cu piesele lui ar fi rezolvate, ceea ce viaţa, în mare măsură inadecvată şi nesatisfăcătoare a lui Shakespeare, actorul din Stratford, ne împiedică să o facem.

Sfîrşit
WILLIAM D. RUBINSTEIN

COMENTARII DE LA CITITORI