CINE ESTE ADEVĂRATUL AUTOR AL PIESELOR LUI SHAKESPEARE? (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Suporterii lui De Vere au o problemă încă şi mai mare cu lucrările tîrzii ale lui Shakespeare, mai cu seamă Furtuna, de obicei datată la 1611, care este invariabil considerată că se bazează pe aşa-numita „Scrisoare a lui Strachey“ , o relatare a faimosului naufragiu din 1609, scrisă în 1610 de William Strachey, secretarul companiei London Virginia, despre voiajul fatal al navei Sea Venture, vasul companiei. În 1610, De Vere era mort de 6 ani. Explicaţia lui Looney era că Furtuna fusese, de fapt, scrisă de altcineva. Oxfordieni recenţi au negat că Furtuna a fost influenţată de Scrisoarea lui Strachey sau că vreuna dintre operele presupus tîrzii ale lui Shakespeare au fost, în realitate, scrise după 1604. Unii autori oxfordieni au creat o nouă cronologie a operelor lui Shakespeare, potrivit căreia multe dintre lucrările acestuia au fost scrise înainte de 1589-1590. Spre exemplu, numeroşi oxfordieni datează piesa Hamlet la începutul anilor 1580, arătînd că un Hamlet mai timpuriu (cunoscut ca Ur-Hamlet) a fost, cu siguranţă, jucat pe scenă nu mai tîrziu de 1589. Macbeth, de obicei datată în 1605 -1606, se poate să fi fost o piesă anonimă pierdută, jucată în 1567-1568 sau, probabil, scrisă imediat după execuţia lui Mary Stuart, în 1587 – şi aşa mai departe. Cel mai important element pozitiv din argumentaţia în favoarea lui De Vere se referă la numeroaselor evenimente din viaţa sa, care sînt, se pare, oglindite în lucrările lui Shakespeare, atît în piese, cît şi în multe dintre sonete. Potrivit oxfordienilor, aceste ecouri autobiografice distincte reflectă, în mod clar, viaţa lui De Vere, dar nu pot să îi fie aplicate lui William Shakespeare, actorul din Stratford. Au fost propuşi mulţi alţi candidaţi la paternitate: în 1958, R. C. Churchill întocmeşte o listă cu 21 de asemenea pretendenţi şi au mai fost adăugaţi şi alţii de atunci încoace. Probabil că cel mai cunoscut este Christopher Marlowe (1564 – 1593), marele dramaturg, contemporanul lui Shakespeare. Potrivit tuturor relatărilor istorice, Marlowe a fost ucis într-o încăierare dintr-o cîrciumă din Deptford, la 30 mai 1593 (probabil că era fie spion, agent secret sau agent dublu) la vîrsta de 29 de ani, fapt care ar face dificil ca el să fi scris cele 31 de piese shakespeariene, care sînt, în mod convenţional, datate ca fiind scrise între 1594 şi 1613. Susţinătorii teoriei lui Marlowe afirmă că acesta a supravieţuit şi s-a mutat în Franţa, unde a continuat să scrie piese. Alţi candidaţi la paternitate sînt William Stanley, al şaselea conte de Derby (1561 -1642) şi Roger Manners, al cincilea conte de Rutland (1576-1612), care ar fi avut vîrsta de 13 sau 14 ani cînd au apărut primele lucrări ale lui Shakespeare. O altă posibilitate ar fi că piesele lui Shakespeare au fost scrise de un grup de autori, probabil condus de Sir Francis Bacon, care l-ar fi putut include pe De Vere, Marlowe şi pe alţii. Împotriva acestor puncte de vedere, aşa-numite „grupiste”, sînt probele care atestă că toate lucrările lui Shakespeare par a avea o singură „voce“; că ar trebui să existe unele dovezi, dacă un asemenea efort de colaborare, de mare extindere, ar fi avut, într-adevăr, loc; şi că nu există nici un argument care să susţină această teorie. Autorul lucrării de faţă a scris, împreună cu Brenda James, The Truth Will Out (2006), în care afirmăm că lucrările lui Shakespeare au fost scrise de Sir Henry Neville (cca. 1562-1615), şi susţinem acest lucru cu ceea ce noi considerăm drept dovezi convingătoare. Ipotezele antistratfordiene au avut un impact slab sau inexistent asupra părerii generale contemporane. Există două motive principale pentru această stare de lucruri. În trecut, nu a fost descoperită nici o alternativă „Shakespeare” cu adevărat credibilă. Cel puţin la fel de importantă, însă, este atitudinea „instituţiei” Shakespeare faţă de orice discutare a chestiunii paternităţii şi, în special, atitudinea departamentelor de literatură engleză din universităţile din întreaga lume. De vreme ce această atitudine nu este înţeleasă corect, merită ca situaţia să fie prezentată în detaliu.
Pînă destul de tîrziu în Secolul XX, practic toţi cercetătorii importanţi ai lui Shakespeare au fost amatori, adică persoane care nu deţineau nici o poziţie universitară. Edward Malone (1741-1812), primul adevărat biograf al lui Shakespeare şi editorul unei ediţii în 15 volume a operelor acestuia, a fost avocat pledant; Howard Staunton (1810 -1874), autorul unei ediţii în 3 volume Shakespeare şi primul care a publicat o reproducere fotografică a volumului First Folio, a fost ziarist, cunoscut şi ca cel mai puternic jucător de şah din lumea anilor 1840. Chiar şi în prima jumătate a Secolului XX existau, în afara lumii academice, importanţi cercetători ai lui Shakespeare. E.F. Halliday (1903-1982), autorul extraordinar de utilei lucrări A Shakespeare Companion (iniţial 1952; ediţie revizuită în 1964), a fost profesor în învăţămîntul preuniversitar la Cheltenham, înainte de a deveni scriitor cu normă întreagă. Este semnificativ faptul că omul care a fost, şi probabil încă este, cel mai important dintre toţi cercetătorii lui Shakespeare, Sir Edmund Kerchever Chambers (E. K. Chambers, 1866 – 1954), era funcţionar public în cadrul Ministerului Educaţiei, care, pînă cînd s-a pensionat, în 1926, a întreprins cercetări în timpul său liber.
(va urma)
WILLIAM D. RUBINSTEIN

COMENTARII DE LA CITITORI