CINE ESTE ADEVĂRATUL AUTOR AL PIESELOR LUI SHAKESPEARE? (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Pînă la izbcnirea primului război mondial şi chiar mai tîrziu, reviste precum The Fortnightly Review au publicat articol după articol despre Shakespeare, scrise de amatori inteligenţi, adeseori erudiţi şi, în mod cert, entuziaşti, care aveau ceva nou sau important de spus despre Bard. Dezvoltarea şi evoluţia chestiunii paternităţii trebuie să fie dezbătută ţinînd cont de faptul că aproape toţi autorii care se îndoiesc că Shakespeare din Stratford a scris lucrările atribuite lui au fost amatori – însă, pentru multe generaţii, la fel au fost şi toţi autorii care au acceptat total istoria carierei sale. Este posibil ca cel mai vechi cercetător shakespearean, care avea  educaţie universitară în sensul modern al cuvîntului, să fi fost Ernest Dowden (1843-1913). El a fost profesor de literatură engleză la Colegiul Trinity, din Dublin [Universitatea din Dublin], din 1867 şi pînă la moartea sa. Lucrarea pe care a scris-o în 1875, Shakspere [sic]: A Criticai Study of His Mind and Art, prezentată, iniţial, ca o serie de prelegeri universitare, a fost prima care a împărţit cariera scriitoricească a lui Shakespeare în faze evolutive. Începînd cu 1920, însă, şi pronunţat din 1945, practic toţi autorii semnificativi care s-au ocupat de Shakespeare au fost profesori universitari. Există, desigur, unele excepţii – Eric Sams şi Ian Wilson, doi dintre cei mai bine cunoscuţi autori recenţi, nu au deţinut poziţii universitare, ca de altfel nici Clare Asquith, autoarea unei amplu discutate şi controversate explicaţii a motivelor pentru care Shakespeare a fost catolic ascuns, Shadowplay (2005), sau Irvin Leigh Matus, a cărui Shakespeare, In fact (1994), este, adeseori, citată drept una dintre cele mai bune apărări a opiniei ortodoxe privitoare la viaţa lui Shakespeare. Oricum, este important să spunem că 95 la sută dintre cei care au produs cărţi sau articole despre poet pe parcursul ultimilor aproximativ 40 de ani sînt profesori universitari, care, în general, publică în reviste serioase sau la edituri universitare. Cu siguranţă, cei mai cunoscuţi cercetători ai lui William Shakespeare din generaţia trecută – Samuel Schoenbaum, Stanley Wells, Gary Taylor, E.A.J. Honigman, Stephen Greenblatt, Jonathan Bate, James Shapiro şi alţii cu reputaţie similară – sînt profesori universitari al căror mediu de cultură şi învăţătură le impregnează felul de a privi lucrurile. Însă există şi un alt considerent important referitor la predominanţa universitară contemporană în shakespearologie, care ar trebui să fie avut clar în minte atunci cînd se fac judecăţi pe marginea chestiunii paternităţii: practic, nici unul dintre aceşti profesori universitari nu este istoric. Probabil că, fără excepţie, toţi profesorii universitari care au scris recent despre viaţa şi opera lui Shakespeare sînt angajaţi ai unor departamente universitare de literatură engleză şi se prea poate ca nici unul să nu fi fost angajat unui departament de istorie. Pentru profan, această distincţie ar putea părea puţin importantă, dar se poate susţine că este crucială, de vreme ce profesorii de literatură engleză şi profesorii de istorie sînt instruiţi să facă lucruri foarte diferite, în feluri foarte diferite. Istoricii lucrează pornind de la o varietate de surse primare şi secundare, tratate obiectiv, critic şi într-un context mai larg, pentru a construi o imagine a celei mai plauzibile succesiuni de evenimente prin intermediul celor mai bune dovezi disponibile. Confruntările de opinii cu privire la cele mai satisfăcătoare dovezi despre un eveniment din trecut sau despre cea mai bună interpretare a lui reprezintă însăşi esenţa istoriei studiate la o universitate. Istoricii universitari se angajează frecvent în asemenea dezbateri şi confruntări de opinie. Este de la sine înţeles că asemenea dispute trebuie fondate pe dovezi reale: fără dovezi evidente, dezbaterile istorice nu pot avea loc.

Cu toate că sînt profesor de istorie, nu am auzit niciodată de vreo dezbatere sau discuţie privind chestiunea paternităţii operelor lui Shakespeare printre istoricii universitari. Este posibil ca acest lucru să se datoreze  faptului că întrebarea este prea specifică pentru ca ei să o dezbată, dar şi pentru că este considerată o chestiune literară, care se discută în departamentele de literatură. Şi totuşi, sînt destul de sigur că atitudinea istoricilor universitari faţă de această chestiune ar fi mult mai flexibilă şi dezinteresată decît ar fi printre profesorii de literatură engleză. Probabil că atitudinea majorităţii istoricilor universitari, la terminarea unei conferinţe despre chesiunea paternităţii, ar fi următoarea: dat fiind faptul că numele lui Shakespeare este pe pagina de titlu a lucrărilor sale şi că nimeni nu pare să fi pus sub semnul întrebării identitatea autorului real vreme de 200 de ani după moartea acestuia, înseamnă că el este, într-adevăr, autorul, dar sărăcia dovezilor despre existenţa lui şi lipsa de potrivire dintre viaţa şi pregătirea lui şi lucrările pe care le-a scris implică faptul că problema paternităţii este deschisă, dacă vor fi găsite noi dovezi. După toate probabilităţile, această dezbatere ar fi privită de istoricii universitari ca interesantă şi incitantă, dar nu ar genera o mare pasiune sau emoţii şi, în mod cert, nu ar fi privită drept tabu sau drept dovadă de excentricitate din partea celor care au pus sub semnul întrebării punctul de vedere ortodox.

Această atitudine, probabil tolerantă, a istoricilor universitari ar trebui să fie pusă în contrast cu atitudinea probabilă a departamentelor de literatură engleză faţă de cei care ar putea pune la îndoială ortodoxia stratfordiană.

(va urma)

WILLIAM D. RUBINSTEIN

COMENTARII DE LA CITITORI