CINE ESTE ADEVÃRATUL AUTOR AL PIESELOR LUI SHAKESPEARE? (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

Care ar fi aceastã atitudinea? Profesorul Alan H. Nelson, fost profesor de englezã la University of Califomia- Berkeley, a arãtat cum ar putea fi atitudinea multora, el, care, în mod ironic, şi-a dedicat mare parte a carierei studierii opiniilor antistratfordiene, mai cu seamã a oxfordianismului, şi este autor al cãrţii Monstrous Adversary (Liverpool, 2003), o biografie cuprinzãtoare a lui Edward De Vere, cel mai important candidat la paternitate antistratfordianã. Lucrare atacã acest „mit creat de apologeţii lui”. Dupã ce noteazã cã „nici mãcar eu nu am ştiinţã de nici un singur profesor de englezã, dintre cei 1300 de membri ai Shakespeare Association of America, care sã punã sub semnul întrebãrii identitatea lui Shakespeare”, Nelson admite cã „existã, într-adevãr, profesori de drept, matematicã, medicinã, psihologie, sociologie, ba chiar şi de teatru, în rîndurile celor care nu cred”, dar apoi declarã deschis cã:
„Antistratfordienii atribuie aceastã aliniere inegalã disciplinei profesionale interne: oricui exprimã o rezervã (referitor la Shakespeare ca autor) i se va refuza permanentizarea pe post, va fi forţat sã pãrãseascã profesia, sã se întoarcã la viaţa civilã. Sînt de acord cã opoziţia din interiorul profesiei faţã de dezbaterea paternitãţii este atît de mare încît unui oxfordian declarat i-ar fi la fel de dificil sã fie angajat sau sã obţinã definitivare pe post ca şi unui creaţionist declarat sã fie angajat sau sã fie definitivat pe post într-un departament de biologie dintr-o universitate“.
Relatãri despre zidul de ostilitate nu numai faţã de dezbaterea chestiunii paternitãţii printre profesorii de literaturã englezã, ci şi faţã de recunoaşterea faptului cã existã o asemenea chestiune, sînt numeroase şi legendare printre antistratfordieni. Pe cel mai important site web universitar al grupului de discuţii, „Shaksper” [sic], orice chestiuni referitoare la William Shakespeare, lucrãrile sale sau mediul sãu cultural pot fi discutate liber, cu o singurã excepţie, care sare în ochi. Chestiunea paternitãţii este verboten şi tabu şi nici un mesaj referitor la ea nu va fi afişat. Încercãrile fãcute de profesorii universitari de a prezenta, pur şi simplu, anunţuri pentru conferinţe antistratfordiene, la care majoritatea vorbitorilor erau profesori universitari din alte domenii decît literatura englezã, au fost, şi ele, automat refuzate. Articole serioase referitoare la chestiunea paternitãţii au fost, iar şi iar, respinse, adeseori cu dispreţ.
Profesorii din departamentele de englezã ale universitãţilor au arareori (sau, de fapt, probabil cã niciodatã) pregãtire de istorici. Ei sînt, în primul rînd, instruiţi sã citeascã şi sã analizeze texte, iar cea mai mare parte a criticii literare generale a încercat, în mod specific, pe parcursul ultimilor 70 de ani, sã „detaşeze” textul, care se bucurã de o independenţã şi integritate autosuficientã, de contextul lui istoric. Profesorii de literaturã englezã mai sînt renumiţi şi pentru cã se lãsa captivaţi de toate curentele intelectuale excesive, preţioase şi prezumţioase care apar – fie marxism, feminism, postcolonialism etc. Cei mai mulţi profesori universitari de istorie privesc departamentele de literaturã englezã ca pe o lume aparte, la fel de neînţeles ca şi departamentul de fizicã cuanticã al unei universitãţi şi cam tot la fel de folositor cercetãrilor istorice. Se poate spune cu certitudine cã cei mai mulţi profesori universitari de literaturã englezã nu au, în esenţã, nici un interes pentru William Shakespeare ca personaj istoric sau în oricare altã dimensiune posibilã a chestiunii paternitãţii. Deşi asta nu este neapãrat un lucru rãu, totuşi detaşeazã autorul şi viaţa lui de operele create de el şi exclude majoritatea cercetãrilor asupra lui Shakespeare, care nu sînt legate de chestiunile textului şi de înţelesurile lui. Refuzul profesorilor universitari de literaturã englezã de a lua în considerare posibilitatea ca oricine altcineva, în afara lui William Shakespeare, sã fi scris, de fapt, operele atribuite acestuia este complicatã enorm de natura naivã a celor mai multe materiale antistratfordiene produse de autori amatori, care sînt, deseori, prost scrise şi/ sau nesatisfãcãtor argumentate. Nimeni nu poate citi un numãr mare de lucrãri antistratfordiene, fie din trecut, fie din prezent, fãrã sã tragã concluzia cã multe dintre teoriile avansate nu ar supravieţui unei analize riguroase. Coduri secrete din canonul shakespearian, istorii ascunse, adesea presupunînd un secret, presupuse referiri autobiografice presãrate prin piese şi sonete şi indicii disimulate cu privire la adevãrata identitate a autorului constituie materialul de lucru familiar al antistratfordienilor. Unele precizãri importante, însã, pot fi fãcute chiar şi aici: de-a lungul ultimelor cîteva decenii, nivelul scrierilor antistratfordiene ale oxfordienilor s-a îmbunãtãţit în mod evident şi acum existã puţin material, sau poate deloc, în surse antistratfordiene precum bine editata revistã The Oxfordian: The Annual Journal of the Shakespeare Oxford Society, care sã fie în mod manifest lipsite de sens, aşa cum era cazul în sursele echivalente din urmã cu douã generaţii.

(va urma)
WILLIAM D. RUBINSTEIN

COMENTARII DE LA CITITORI