CINE ESTE ADEVĂRATUL AUTOR AL PIESELOR LUI SHAKESPEARE? (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

În al doilea rînd, trebuie făcută o distincţie între a-l pune la îndoială pe William Shakespeare ca autor – o zonă în care dovezile efective sînt atît de puţine încît este sigur că pot apărea îndoieli şi pot fi puse întrebări – şi a furniza dovezi în favoarea unui anumit candidat precum De Vere, ceea ce include întotdeauna o cantitate serioasă de discursuri speciale şi neputinţa de a menţiona sau de a explica faptele stînjenitoare şi neconvenabile privitoare la candidatul cuiva. Argumentele împotriva lui Shakespeare ca autor sînt mult mai puternice decît argumentele în favoarea oricăruia dintre binecunoscuţii candidaţi la paternitate. Cu toate că unii dintre autorii antistratfordieni actuali sînt universitari – deşi aproape întotdeauna din alte domenii decît din literatura engleză – marea majoritate sînt „istorici amatori” , de genul celor întîlniţi pretutindeni în această carte: adeseori inteligenţi, adeseori cu lecturi întinse, aproape întotdeauna plini de entuziasm, de fapt obsedaţi – dar nu universitari din domeniul literaturii engleze sau al istoriei. Majoritatea, în realitate, sînt cu desăvîrşire din afara vieţii universitare. Acest fapt sugerează un motiv crucial pentru dispreţul total al profesorilor universitari de literatură engleză faţă de antistratfordieni: a da vreo legitimitate celor care nu sînt din lumea universitară dar care îşi enunţă opiniile, îi delegitimează pe universitarii shakespearieni. Acest lucru nu numai că îi recunoaşte pe amatori ca participanţi egali la o discuţie importantă cu profesorii universitari, dar mai şi subminează însuşi statutul profesional al profesorilor de literatură engleză, o ameninţare sporită de marginalizarea tot mai mare a literaturii engleze şi a altor domenii ale artelor din structura universitară, date la o parte în lupta pentru acapararea de studenţi şi resurse terţiare, de disciplinele practice, pre-profesionale şi ştiinţifice. Teama de a pierde statutul profesional este unul dintre factorii motivanţi ai refuzului majorităţii profesorilor de literatură engleză fie şi de a discuta, măcar, posibilitatea ca altcineva să fi scris piesele lui Shakespeare.
Aşadar, situaţia este, astăzi, total diferită faţă de cea din Secolul al XlX-lea, cînd oamenii inteligenţi şi învăţaţi nu se simţeau stigmatizaţi pentru că discutau chestiunea paternităţii în revistele de opinie. Iată care este situaţia: o massă tot mai mare, dar încă marginală, de cercetători – adeseori „istorici amatori” şi tot mai mulţi universitari din alte domenii decît din domeniul literaturii engleze – se întreabă dacă William Shakespeare din Stratford a scris lucrările atribuite lui, în timp ce, în opoziţie neclintită faţă de aceasta, lumea profesorilor din departamentele de literatură engleză ale universităţilor este ostilă atît faţă de concluzia lor, cît şi faţă de discutarea chestiunii paternităţii. Dezbaterea paternităţii rămîne, în mare măsură, în afara lumii universitare din cauza atitudinii celor din interiorul universităţilor, o situaţie la care contribuie lipsa unui candidat alternativ cu adevărat credibil şi istoria foarte dubioasă a antistratfordianismului, mai ales în perioada victoriană. Sînt multe de spus în favoarea fiecăruia dintre candidaţii alternativi binecunoscuţi şi merită să aruncăm o privire asupra afirmaţiilor făcute, în sprijinul lor, de către promotorii acestora. Argumentele în favoarea lui Edward De Vere, al şaptesprezecelea conte de Oxford, se bazează în mod fundamental pe două fapte: calificarea personală pentru a fi putut să scrie operele lui Shakespeare şi similitudinea multor personaje şi evenimente prezentate în operele lui Shakespeare cu incidente din viaţa lui De Vere – atît de multe, încît trebuie, cu siguranţă, să fie intenţionat autobiografice. De Vere era de naştere aleasă, bine educat şi a vizitat, pe îndelete, cea mai mare parte a Europei.

(va urma)
WILLIAM D. RUBINSTEIN

COMENTARII DE LA CITITORI