CINE ESTE ADEVĂRATUL AUTOR AL PIESELOR LUI SHAKESPEARE? (7)

in Lecturi la lumina ceaiului

Mutarea începutului carierei lui Shakespeare înapoi cu vreo 15 ani prezintă, de asemenea, unele dificultăţi insurmontabile pentru datare. Cele mai timpuriu piese publicate au apărut în 1594-1595. Acestea le cuprind pe cele care, în mod cert, par a fi lucrările de început ale lui Shakespeare, precum Henric al Vl-lea, partea a Il-a, Henric al Vl-lea, partea a IlI-a şi Titus Andronicus. Şi totuşi, pînă la această dată, potrivit oxfordienilor, De Vere scrisese deja Hamlet (datat de ei la 1581) şi este neclar de ce De Vere a ales să îşi publice mai întîi lucrările de mîna a doua şi, mult mai tîrziu, capodoperele (Hamlet a fost publicată prima oară în 1603). Oxfordienii trebuie, de asemenea, să susţină că, prin definiţie, toate lucrările lui Shakespeare trebuie să fi fost scrise pînă la momentul morţii lui De Vere, din iulie 1604.

Există numeroase dovezi, însă, că multe dintre piesele lui Shakespeare au fost scrise mult după această dată. Macbeth conţine referiri evidente la complotul prafului de puşcă din 1605-1606, Coriolanus, la marele îngheţ din 1607-1608, Regele Lear, la o piesa de un autor anonim: Regele Leir, care a fost înregistrată în mai 1605, în timp ce, mai presus de toate, Furtuna se bazează pe relatarea naufragiului din Bermude din 1609-1610. Cînd King’s Company a început să joace în teatrul acoperit Blackfriars în 1608-1609, lucrările lui Shakespeare, scrise atunci şi după aceea, s-au schimbat, adăugînd mai multe efecte speciale, chiar şi pauze şi muzică. Oxfordienii trebuie să nege (sau să ignore) toate acestea şi, în particular, să nege orice legătură dintre naufragiul din Bermude şi Furtuna. Mai există, de asemenea, problema felului în care piesele lui De Vere, scrise înainte de 1604, au fost „încredinţate” trupei King’s Company. Cine le era proprietarul şi pe ce bază au fost ele transmise „cu picătura“ trupei King’s Company? Oxfordienii nu pot răspunde nici la această întrebare, susţinînd că ele se aflau în mîinile aşa-numiţilor „mari posesori” (după cum se menţionează în Epistola introductivă la ediţia din 1609 a piesei Troilus şi Cresida), cu toate că nu a fost găsită nici o dovadă pentru existenţa unor anume persoane.

Există şi o altă importantă problemă, care afectează puternic viabilitatea oxfordianismului. Tema lor constantă este următoarea: De Vere a avut o relaţie intimă cu lordul Southampton, omul căruia „Shakespeare” i-a dedicat două lungi piese şi căruia multe dintre sonete i-au fost probabil adresate. Şi cu toate acestea, nu există nici o dovadă că cei doi s-au întîlnit sau şi-au vorbit vreodată, şi, cu atît mai puţin, că ar fi avut o relaţie apropiată. Amîndoi s-au aflat, ca minori, în grija regală a lordului Burghley (Sir William Cecil), dar la mulţi ani distanţă, de vreme ce De Vere a fost cu 23 de ani mai în vîrstă decît Southampton. Singura dată cînd cei doi bărbaţi se ştie că s-au aflat în aceeaşi încăpere şi în acelaşi timp a fost în 1601, cînd De Vere era preşedintele juriului de pairi care l-a condamnat pe Southampton la moarte pentru rolul acestuia în rebeliunea contelui de Essex. Nu există nici o corespondenţă purtată între cei doi şi nici nu este vreunul dintre ei menţionat în documentele care au supravieţuit şi nici o relatare contemporană nu a remarcat vreo asociere de vreun fel între cei doi. După cum pare a fi cazul adeseori, oxfordienii par a avansa o teză de mare amploare, căreia îi lipsesc total dovezile sau plauzibilitatea. Deşi dosarul oxfordian are o anumită atractivitate superficială, cu cît este mai îndeaproape examinat, cu atît pare mai deficitar, iar în aproape nouă decenii suporterii lui nu au reuşit să furnizeze nici o dovadă reală pentru teza lor. Dat fiind că oxfordianismul a fost cea mai populară teorie antistratfordiană pentru jumătate de secol sau chiar mai bine, este uşor de observat de ce stratfordienii ortodocşi au respins-o şi apoi, în mod regretabil, au continuat, pe baza neadecvării ei, să respingă orice discuţie a paternităţii ca fiind ipsofacto fără rost şi greşită.

(va urma)
WILLIAM D. RUBINSTEIN

COMENTARII DE LA CITITORI