Cine l-a inventat pe Moş Crăciun?

in Lecturi la lumina ceaiului

Povestea darurilor de Crăciun

La începuturi, obiceiul de a oferi cadouri de Crăciun s-a răspîndit, mai întîi, printre familiile aristocratice şi cele burgheze. De regulă, doar copiilor li se ofereau, atunci, daruri de Ziua naşterii Domnului, adulţii obişnuind să facă acest gest cu prilejul Anului Nou. În timpul ultimului sfert de Secol XIX, marile magazine profită de perioada acestor sărbători, propunînd o mare varietate de jucării şi de jocuri, iar cele de fabricaţie germană se bucură de o mare popularitate, datorită reclamelor. Cadourile sînt diferenţiate în funcţie de sex: fetiţele primesc jucării sugerînd viitorul lor rol de stăpîne ale casei şi de mame (păpuşi, mobilier sau maşini de gătit în miniatură, servicii de veselă etc.); băieţilor li se oferă soldăţei de plumb, jucării mecanice (trenuri, maşini), jocuri de perspicacitate…

În mediul populaţiei de rînd, însă, cadourile pentru copii sînt cu mult mai modeste (dulciuri, biscuiţi, turtă dulce). Uneori, ei primesc şi cîte o mică jucărie de fabricaţie artizanală. Fructul de lux care, la acea vreme, era portocala de Crăciun – atît de rar, încît, altădată era un cadou regal – rămîne rezervat nobilimii.

Pentru a potoli nerăbdarea copiilor – care se agită într-una pînă în ziua mult aşteptată – părinţii le povestesc despre acele personaje minunate care vin în cursul nopţii să depună ofrandele. În Franţa, copii aşteaptă venirea lui Moş Ianuarie – un bătrîn înveşmîntat într-o mantie îmblănită, purtînd în spate un sac împletit din nuiele, cu care transportă cadourile – sau pe cea a Mătuşii Arie, zîna fără baghetă, cunoscută în zona Franche-Comté, unde aceasta joacă acelaşi rol ca Sfîntul Nicolae.

În întreaga Europă, în cursul Secolului XIX, copiii încep să capete obiceiul de a-şi aşeza ghetuţele în faţa şemineului, pentru ca Moş Crăciun, cel mai popular dintre personaje, să pună cadourile în ele. Numai nu cumva ca acest bătrîn, care, între timp, s-a mai îngrăşat puţin, să rămînă blocat pe hornul îngust şi, astfel, să nu mai fie în măsură să-şi îndeplinească misiunea…

 

pag 9 mos craciun 3

 

O legendă născută în Secolul III, în Asia Mică

Paternitatea lui Moş Crăciun îi revine Sfîntului Nicolae. Născut în Asia Mică, între 250 şi 270 d. Chr., apoi convertit la creştinism, el a suportat persecuţiile instituite sub domnia Împăratului Diocleţian, fiind constrîns să plece în exil. În anul 313, Împăratul Constantin instaurează libertatea cultelor, şi Nicolae revine în ţara sa, unde este numit Episcop de Mira. Acolo va muri, la 6 decembrie (între 345 şi 352) şi tot acolo va fi înmormîntat.

Viaţa sfîntului este înconjurată de numeroase legende. El vine în ajutorul a trei fete din Mira, pe care care tatăl lor vroia să le vîndă; îi salvează pe marinari în timpul unei furtuni, readuce la viaţă 3 soldaţi romani condamnaţi pe nedrept; înmulţeşte grîul pentru a oferi pîine oamenilor săraci. Relicvele sfîntului înfăptuiesc miracole, ajutîndu-i pe părinţi să îşi regăsească şi să îşi aducă acasă copiii pierduţi sau furaţi.

Sfîntul Nicolae devine, astfel, unul dintre cei mai populari sfinţi ai bisericilor latine şi ortodoxe. În Secolul X, cultul său cunoaşte un avînt deosebit în Germania (sub influenţa lui Teofana, soţia, de origine greacă, a împăratului Otto II), dar şi în Alsacia şi Lorena, datorită pelerinajului la Sfîntul Nicolae din Port, din vecinătatea oraşului Nancy – un sanctuar ce adăposteşte relicvele sfîntului încă din Evul Mediu.

Pentru faptul că a salvat mulţi copii, Sfîntul Nicolae a devenit protectorul lor. De aceea el este considerat ,,cel ce împarte daruri”. În noaptea de 5 spre 6 decembrie, în straiele sale de episcop, avînd pe cap o mitră şi ţinînd în mînă o cîrjă, el se perindă pe la cei mai cuminţi dintre micuţi, pentru a le oferi, drept recompensă, diverse daruri şi dulciuri.

În timp ce catolicii îl venerează pe Sfîntul Nicolae, protestanţii, ostili cultului sfinţilor, îl preferă pe Christkindel, Copilul Isus, care împarte cadouri la 25 decembrie. Personajul este reprezentat sub trăsăturile unei tinere fete, îmbrăcată în alb şi purtînd pe cap o coroniţă din ramuri de brad, împodobită cu lumînări.

În ţările nordice, care au aderat la Reformă în Secolul XVI, sărbătoarea de Sfîntul Nicolae a fost suprimată. Cu excepţia Olandei, ceea ce explică faptul că acei colonişti care au fondat, în 1664, viitorul oraş New York, introduc, în Lumea Nouă, sărbătoarea Sinter Klaas. Americanii o adoptă, rebotezînd-o Santa Claus – cu succesul bine cunoscut astăzi.

Sfîntul Nicolae şi Copilul Isus se aflau, deci, la concurenţă, pînă în ziua în care figura emblematică a lui Moş Crăciun avea să se impună şi să le ia locul.

 

O căciulă în loc de mitră, o acadea în loc de cîrjă

În 1823, un pastor american, Clement Clarke Moore, descrie personajul lui Moş Crăciun într-o poveste pentru copii, publicată în ziarul ,,Sentinel”, la New York. Bătrînul bonom şi pîntecos, avînd un aer jovial, poartă o căciulă, în locul mitrei de episcop a Sfîntului Nicolae, iar cîrja sa este înlocuită cu o acadea. El se deplasează pe cer, într-o sanie trasă de reni.

În 1860, un ilustrator american, Thomas Nast, îl îmbracă pe Moş Crăciun într-un costum garnisit cu blană albă şi purtînd o centură lată de piele. În 1885, îl desenează pe Santa Claus străbătînd drumul de la Polul Nord pînă în SUA. Reşedinţa lui Santa Claus era, aşadar, oficial stabilită! Scriitorul Georges P. Webster reia această idee şi precizează că fabrica de jucării, precum şi locuinţa moşului ,,erau ascunse în gheţurile şi zăpezile de la Polul Nord”. Renii primesc cîte un nume: Dancer, Dasher, Vixen, Prancer, Cupid, Comet, Dunder şi Blixem. Rudolf, cu faimosul său ,,nas roşu”, s-a născut în 1939. El a fost inventat de un poet american, Robert L. May, totul avînd o explicaţie: mulţi copii erau îngrijoraţi de faptul că Moş Crăciun ar putea ajunge cu mare întîrziere să le aducă daruri, dacă vremea era nefavorabilă. Datorită lui Rudolf, temerile lor au fost spulberate. Botul său luminos îi permite lui Moş Crăciun să-şi găsească drumul, indiferent de capriciile vremii şi de întunecimea nopţii – un GPS timpuriu!

Abia la începutul Secolului XX Moş Crăciun avea să se impună în folclor, iar admiraţia enormă pentru acest personaj imaginar avea să stîrnească furia Bisericii Catolice. În 1952, este publicată, în Franţa, o avertizare oficială a episcopilor. Efigia lui Moş Crăciun este arsă în piaţa din faţa Catedralei din Dijon, pentru a arăta că mitul lui Moş Crăciun este o minciună şi că ziua de Crăciun trebuie să rămînă zi de comemorare a naşterii Mîntuitorului. Claude Lévi-Strauss va vorbi, mai tîrziu, de ,,Supliciul lui Moş Crăciun”.

 

Pag 9 mos craciun

 

Cum a ajuns Moş Crăciun să bea Coca-Cola

În 1931, firma americană, producătoare a celebrei băuturi, a avut ideea genială de a-i cere desenatorului Haddon Sundblom să-l reprezinte pe Moş Crăciun în postura în care se pregătea să bea Coca-Cola, pentru a-şi recăpăta forţele în timpul obositoarei sarcini de împărţire a jucăriilor. Scopul urmărit de companie era acela de a-i incita pe copii să consume băutura acidulată şi în timpul iernii. Desenatorul l-a îmbrăcat pe Moş Crăciun în alb şi roşu, adică în culorile vestitei mărci. Noul look şi renumele pe care i l-a adus publicitatea au făcut din acest moşneag cumsecade stăpînul planetar al nopţii magice: Moş Crăciun. Ca urmare, timp de aproape 4 decenii, Coca-Cola a difuzat acest portret al lui Moş Crăciun în presa scrisă şi, apoi, la televiziune, peste tot în lume. Au avut loc cîteva mişcări de protest din partea catolicilor faţă de această invazie de popularitate, dar totul a intrat pe făgaşul normal, odată cu trecerea timpului.

 

Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun

Bradul a fost considerat ca arbore al lui Christos în Secolul XVI, în jurul anului 1520, în Alsacia. La început, el reprezenta pomul Raiului. Ca urmare, pentru sărbători, s-a impus obiceiul de a-i agăţa în ramuri nişte

mere – simboluri ale păcatului. În anii 1540, a fost autorizată tăierea arborilor verzi cu prilejul sărbătorilor de Crăciun (îndeosebi în Alsacia), dar practica aceasta a fost considerată un obicei păgîn, pînă pe la mijlocul Secolului XX. Atunci, arborii au început să fie împodobiţi cu flori şi cu fructe. De asemenea, în vîrful bradului este aşezată o stea, simbolul stelei din Bethleem, care i-a îndrumat pe Regii Magi către staulul în care s-a născut Christos.

Abia în Secolul XVIII, bradul de Crăciun îşi va ocupa locul în fiecare cămin, el fiind introdus la Versailles de către soţia lui Ludovic al XV-lea (Marie Leszcynska). La sfîrşitul Secolului XIX, în mai toate ţările europene, bradul împodobit a început să fie considerat un simbol al sărbătorilor de iarnă.

 

(Text tradus din revista franceză ,,Quid Magazine”)

COMENTARII DE LA CITITORI