Cine scapă corabia nebunilor din oceanul furtunilor?

in Editorial

Motto: „Cînd este contrazisă raţiunea, o stare de spirit poate
constitui un pericol“. (Nicolae Titulescu)

Am spus-o şi în alte scrieri: Dragnea nu e un personaj pe gustul meu. Probabil că nici Ionel Brătianu nu ar fi fost. Dragnea nu e strălucitor ca un erou salvator al naţiunii, dar e real, pe cînd salvatorii naţiunii, cu o excepţie numită Ceauşescu, nu au existat decît în poveşti. Altfel spus, Dragnea e pentru maturi, restul sînt pentru copii şi pentru maturi frustraţi. E singurul lider actual care a învăţat cînd şi la ce poartă să bată, cînd şi unde să tacă sau să vorbească – şi, de ce nu, cînd şi unde să plătească. Problema e că nu mai avem timp pentru frustrări şi copilării; penali, corupţie, America, Occident şi multe altele sînt… cum să vă spun?… Uitaţi-vă la Donald Trump – e „liderul lumii libere“! Al „celei mai mari democraţii din lume“, e liderul „lumii civilizate“! Trump a făcut bani cu statul, a insultat principiile (mai bine zis, fumurile) libertăţilor extinse, e acuzat de intenţii dictatoriale, e naţionalist, a divorţat de două ori, ce să mai, e pe dos decît ţipă copiii şi frustraţii. De fapt, cred că toţi cei care ne dau lecţii din vîrful piramidelor puterii sînt precum Trump, ba chiar mai rău în multe privinţe, mai corupţi, mai veroşi, mai rapaci – Trump e mai onest, mai curajos.
Dar mai e şi o altă problemă – Trump e prieten cu Viktor Orban, care e prieten şi cu Putin, care e prieten cu Igor Dodon, care, cum necum, a spus ceva ce ne-a lăsat bouche–bee, că „România are teritorii ale Moldovei şi Ungariei“. Şi apare, logic, reacţia interogativă – România, cu cine e prietenă?
Dragnea a vorbit puţin, dar se pare că a înţeles mult. A făcut cum a făcut şi a ajuns la temperamentalul Trump în chiar prima zi a mandatului acestuia. A stat la masă cu el; Trump s-a ridicat să-l salute şi să-l întîmpine… şi nu l-am văzut tîrîndu-se pe liderul politic român. Poate că Dragnea a dat şi bani, aşa se speculează, foarte bine dacă a dat, zic eu, fiindcă în lumea asta, în capitalism, cele mai solide relaţii sînt cele care au la bază banii. Din păcate… Ca un corolar, îmi vine în minte un principiu de-al lui Vladimir Putin – acolo unde există profit există şi parteneri. Or, în condiţiile în care Trump este un om al profitului, este foarte posibil să apară un parteneriat între cele două superputeri militare şi energetice. Prin vocile copiilor şi frustraţilor care se zbenguie, de ani prea mulţi, pe la conducerea statului, România spune că e un partener al SUA, dar se comportă ca o slugă, şi şi-a făcut o profesiune de credinţă din a-l ataca şi insulta pe Putin, dar şi Rusia. În ce context istoric ar putea fi asta o atitudine matură? Îmi aduce aminte de perioada de după Marea Revoluţie sovietică, atunci cînd, la fel, România era avanpostul atacurilor contra URSS, atunci exista şi o justificare, supărarea Reginei Maria pentru uciderea Ţarului, vărul său; dar şi atunci avea să înceapă o politică de slugărnicie faţă de Germania, care avea să ducă la nenorocirea ruperii Transilvaniei, a Basarabiei şi Bucovinei, ulterior epuizarea rezervelor de petrol şi uraniu, la implicarea în război, milioane de victime, dar şi diverse sechele acuzatorii, care ne-au secătuit zeci de ani şi ne umilesc şi astăzi. Şi atunci au existat voci raţionale, mature – Titulescu, Madgearu –, dar, ca şi azi, au fost acuzaţi de interese financiare, de corupţie, în final îndepărtaţi, chiar şi mai rău… Întrebarea care trebuie să şi-o pună cei care pleacă urechea la ideile copiilor şi frustraţilor este dacă nu cumva sîntem azi în pragul unui conflict? Nu, din păcate, am şi intrat. Mai concret, la Davos, la actuala ediţie a Forumului Economic Mondial (17 şi 20 ianuarie), a fost semnalul declanşării unui adevărat război mondial economic. Motivul războiului – globalizarea. Suprapunerea finalului Forumului, a concluziilor, cu preluarea mandatului de către Donald Trump, inamicul globalizării, pare a întări ideea intrării în noua confruntare globală. Marcată de prezenţa excepţională a preşedintelui R.P. China, Xi Jinping, reuniunea s-a desfăşurat sub imperiul pretenţiilor Chinei, pe de-o parte, iar de partea cealaltă, declaraţiile noului preşedinte american, Donald Trump, un promotor al antiglobalismului, susţinut de idei politice naţionaliste, ai cărui reprezentanţi nici nu au participat la Forum. În fine, la Davos s-a manifestat şi o Europă Unită, hotărîtă să joace un rol important în continuare, în ciuda problemelor create de Brexit şi alte tendinţe centrifuge şi separatiste. În acest context, Davos a fost o veritabilă reacţie împotriva trendului lansat de noul „lider al lumii libere“. Îmi argumentez teoria cu trei momente pe care le consider definitorii.
Primul moment, sau argument, a fost discursul preşedintelui R.P. China, Xi Jinping, în esenţă un avertisment clar, dur, la adresa comunităţii internaţionale: nu vă jucaţi de-a lichidarea globalizării! „Multe dintre problemele care neliniştesc lumea nu sînt cauzate de globalizare”, a declarat preşedintele chinez. Altfel spus, demersul chinez la cel mai înalt nivel s-ar putea explica astfel: China actuală este un produs al globalizării; deci, o schimbare a sistemului, care ar scădea cota de creştere economică a Chinei, cea care dă de lucru şi asigură supravieţuirea cîtorva sute de milioane de chinezi, ar arunca în aer „miracolul chinez“. Aceasta ar duce la bulversarea economiei mondiale, plasamentele chineze fiind vitale sau controlînd ramuri economice întregi, chiar din state puternice; în al doilea rînd, ar putea genera o criză a migraţiei, pe lîngă care fenomenul migraţiei islamice ar părea o glumă. Mai în glumă, mai în serios, s-ar itera bancul cu arma secretă a Chinei contra URSS, şi anume deschiderea graniţei… Al doilea moment a fost cînd FMI a ţinut deschis partea Chinei, chiar prin vocea directorului general Christine Lagarde: „În lume sînt 3,6 miliarde de oameni care aspiră la un venit mai bun, la mîncare pe masă. A întoarce spatele globalizării, a întoarce spatele susţinerii dezvoltării, este cea mai greşită abordare“, a declarat şefa FMI. În acest fel, s-a expus şi o alianţă care ar putea duce la împlinirea unui deziderat chinez – pe care China nu îl ascunde – acela de a deveni liderul comunităţii economice internaţionale. Or, o alianţă între finanţatorii mondiali şi China, aplaudată la scenă deschisă de toţi cei prezenţi, defineşte un megacompetitor pentru America lui Trump. În fine, un alt moment remarcabil a fost intervenţia controversatului miliardar George Sörös, un „oracol“ al economiei mondiale, dar şi erijat într-un apărător al intereselor UE, care a folosit tribuna forumului pentru a-l ataca pe Donald Trump, identificîndu-l cu însăşi ideea de incertitudine – şi încercînd să prezinte, în acest context, un tablou sumbru al pieţelor financiare şi al economiilor din lumea întreagă. Sörös, care consideră că relaţia SUA – China este acum un „război comercial declanşat de Trump“, „ar putea apropia Europa de Asia“. Miliardarul a vorbit şi de interesele Chinei şi Rusiei, care ar fi interesate de supravieţuirea UE, definind mai clar alianţa. Dar UE nu funcţionează (acum), spune Sörös, „mulţi dintre cei de la Bruxelles ştiu asta, dar nu pot să recunoască public“. Comerţul în UE a devenit nefuncţional,
pentru că „este guvernat de legi nepotrivite cu actualul context“, consideră acesta. Uniunea Europeană a început să se dezintegreze după Brexit şi după
referendumul din Italia, „iată un curs care trebuie schimbat“. Dacă Europa se prăbuşeşte, „consecinţele vor fi grave“, dar există o cale de a o salva, şi aceasta „e cunoscută şi de multă lume de la Bruxelles“, crede Sörös.
În concluzie, două superputeri ajunse la limita stării de echilibru intern şi extern au nevoie de o reconfigurare urgentă; SUA, de protecţionism nonglobalist şi o relocare a resurselor şi investiţiilor, pentru a nu mai mări deficitul uriaş datorat politicii predecesorilor lui Trump, pe de altă parte China, ajunsă în poziţia de a fi dependentă de globalism, dar şi susţinută de actanţi financiar-bancari mondiali care, la rîndul lor, nu pot supravieţui fără globalism. Europa (UE), aflată la mijloc, dar şi obligată să-şi păstreze locul pe podium dacă vrea să nu se dezintegreze, pare a se delimita, prin liderii ei politici, de un pilon al politicii lui Trump, naţionalismul. Iar problema mare a celor două superputeri (împreună cu aliaţii lor) este că nu îşi vor putea impune politica dacă nu vor deveni lider ai comunităţii economice internaţionale. Pentru acest deziderat a început o luptă de tip „Aut vincere, aut mori“ – „Învingi, ori mori“ – adică război. În fine, ce este acum România? În mare, este exponentul unor interese de peste Oceane, o ţară de mîna a doua în relaţia intercomunitară, expusă la graniţa de vest şi la cea de est unor atitudini – posibil planuri – nefavorabile, avînd la graniţa de nord un stat destabilizat şi tradiţional
nu-prea-prieten, şi aflată în raza de acţiune a unei superputeri militar-energetice faţă de care manifestăm o ostilitate imatură. Ah, să nu uităm, ospiciul intern, care mă face să parafrazez titlul Katherinei Anne Porter – corabia nebunilor pe oceanul furtunilor. Ce şanse are să ajungă la mal? De aceea am început articolul cu Dragnea. Singura şansă este un om matur, cu o gîndire adecvată. Doar nu crede cineva că Iohannis, care scoate lumea în stradă şi insultă guvernul la învestire, atacă majoritatea parlamentară, i-a susţinut pe Alina Gorghiu şi Nicuşor Dan în politică – repet, crede cineva că unul ca acesta e capabil să conducă o corabie ca România prin furtună?
Sau poate ne gîndim la altcineva, la cine oare, ah da, strada mai strigă un nume – De-ne-a, adică doamna Kövesi. Înţelegeţi alternativa? Frustrarea salvează România. Repet, Dragnea nu e idealul de conducător pentru mine, dar mi se pare singurul care a înţeles că România trebuie să trăiască printre imperii, nu prin războaiele acestora, ca şi carne de tun, nici băgînd băţul prin gardul altora, şi nici organizînd, în propria sufragerie, cîte un meci de rugby în fiecare zi.

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI