Cine sîntem noi, românii, şi de unde venim?

in Polemici, controverse

Sînt întrebări ce i-au frămîntat pe toţi locuitorii spaţiului românesc de astăzi. Cînd mă raportez la dorinţa de a ne cunoaşte originea, am în vedere persistenţa unor păreri şi controverse ce pun la îndoială continuitatea noastră, vreme de mai bine de 2.000 de ani, în această zonă a Carpaţilor Europeni. Celor ce emit astfel de opinii le răspundem, ferm, că nu au dreptate, că sîntem aici din negura timpului, din epoci străvechi, dacă ţinem cont de faptul că strămoşii noştri erau prelucrători străluciţi ai aurului, dovadă că, şi acum, după mii de ani, în zona Sarmizegetusa Regia, marea capitală a lui Burebista şi Decebal, sînt scoase la iveală obiecte de aur ce rivalizează cu artefacte similare, aparţinînd marilor civilizaţii ale Antichităţii. Este bine, de asemenea, să amintim că, de-a lungul vremurilor, poziţia geografică a teritoriului nostru, condiţile naturale şi bogăţiile acestuia au fost rîvnite de mulţi cotropitori. În apărarea lor, strămoşii noştri daci au luptat eroic cu mulţi năvălitori, inclusiv cu armatele Imperiului Roman, marea forţă militară a timpului. Este de ajuns să precizăm că peste 60% din personajele războinice de pe Columna lui Traian, de la Roma, îi înfăţişează pe daci, de unde tragem concluzia că strămoşii noştri au reprezentat, prin vitejia lor, o mare forţă, care i-a determinat pe cei ce au gîndit să-l omagieze pe Traian să imortalizeze în piatră figurile legendare ale dacilor. Spuneam mai sus că noi sîntem aici de cînd lumea, nu am venit în aceste locuri de aiurea. Drumul nostru de la Zamolxe la Dumnezeu şi, apoi, la Christos, drum de plămădire şi de formare ca popor, potrivit multor izvoare istorice, a fost unul lung şi bine bătătorit, creştinismul fiind adoptat de noi în urmă cu aproape două milenii. În acest sens, este necesar a înţelege contextul evoluţiei noastre cu alte popoare. Sîntem creştini de cînd ne ştim, şi e firesc să fie aşa. La început, strămoşii noştri se închinau la nişte zei ale căror nume nu le cunoaştem. Apoi, prin Secolul VI î.Chr., Zamolxe, un înţelept get, care a călătorit prin Egipt şi, după unii, chiar prin Fenicia, discipol al filozofului grec Pitagora, a făcut o reformă a religiei dacilor, potrivit căreia există viaţă după moarte. Zamolxe i-a învăţat că moartea aducea viaţă, sărbătorind învierea, plasată, sigur, primăvara. Zamolxe a făcut parte din marele val al învăţaţilor şi reformatorilor din Secolul al VI-lea î.Chr., fiind contemporan cu Moise, Buddha, Pitagora, Confucius şi alţii, ajungînd să fie el însuşi considerat un zeu.

Izvoarele timpului ne confirmă că venirea Apostolului Andrei în nordul Dunării, aducător al creştinismului, a întîlnit aici o credinţă asemănătoare. Sînt cercetători care susţin că dacii erau monoteişti, credeau într-un singur zeu, dar este greu de reconstituit modelul spiritualităţii lor. Se poate să fi existat divinităţi de rang mic, de exemplu, sfinţi sau îngeri, ori e posibil ca strămoşii noştri să fi văzut scînteia lui Dumnezeu în fiecare lucru sau acţiune. Oricum, ca esenţă, dacii îl vedeau pe Marele Zeu al lui Zamolxe capabil să moară şi să învieze, aşa cum, mai tîrziu, Christos va muri şi va învia, tot primăvara, restabilind ordinea în lumea pămînteană. Deci, putem spune că noua religie a întîlnit la daci o variantă asemănătoare, cu care nu a intrat în contradicţie. Sînt unele izvoare istorice care spun că nu în acelaşi mod s-au petrecut lucrurile în alte părţi, unde existau mitologii puternice şi tradiţii păgîne, diferite de învăţătura creştină: zeii erau cruzi şi temători de moarte, în cer erau foloase doar pentru cei bogaţi, preoţi influenţi, care nu voiau să renunţe la putere. Pe de altă parte, creştinismul venea să aducă egalitate în faţa lui Dumnezeu, iar asta nu convenea multora. Vechile credinţe politeiste nu puteau concepe împăcarea cu un singur Dumnezeu. Viaţa a dovedit că a fost nevoie să treacă multe secole pînă să se producă împăcarea în multe state ale Europei. De subliniat că, în vremea aceasta, strămoşii noştri continuau să trăiască după vechile lor datini şi legi, adaptate, însă, la noua religie. Tradiţiile noastre populare legate de ritmul naturii s-au păstrat aproape neschimbate de-a lungul veacurilor, în paralel cu credinţa creştină. Sorcova, Căluşul, paparudele, măştile, colindele păgîne, ielele şi multe altele – toate acestea alcătuiesc mediul neschimbat al credinţei dacilor de milenii, fără să tulbure cu nimic credinţa creştină, ba mai mult, s-au întrepătruns cu aceasta, dînd naştere unui creştinism popular, în care specificul românesc domină.

În istoria dacilor au existat preoţi luminaţi. Deceneu, personalitatea cea mai însemnată care făcea parte din această categorie, a fost şi el, ca şi Zamolxis, în Egipt. A făcut o reformă a sistemului religios, a fost sfătuitorul lui Burebista, şi lui i se datorează, probabil, prima formă a incintei sacre de la Sarmizegetusa Regia. S-au construit temple, s-au instruit preoţi şi s-a impus o disciplină mai mare în rîndul populaţiei. Se ştie că Marele Preot avea aproape puterea unui rege, iar regele însuşi nu lua nici o decizie fără să-l consulte. Istoricul Iordanes ne povesteşte că Deceneu i-a învăţat pe daci astronomia, fazele Lunii, filozofia, logica, matematica şi multe alte ştiinţe, făcîndu-i superiori, ca popor, celor din vecinătatea lor. Deceneu este cel ce l-a ajutat pe Burebista în procesul de unificare a triburilor, pentru constituirea unui stat. Este necesar să amintim că marele preot Vezina, din vremea lui Decebal, a luptat, cot la cot cu soldaţii, împotriva romanilor. Documente din Antichitate pomenesc despre preoţii daci, îi prezintă ca pe nişte înţelepţi, sub îndrumarea cărora poporul a căpătat conştiinţa unităţii de neam. Sub Decebal, acest neam a devenit un stat puternic, ajuns, la un moment dat, cel mai mare adversar al Imperiului Roman, din această parte a Europei.

ANTON VOICU

COMENTARII DE LA CITITORI