Cineva, acolo SUS…

in Lecturi la lumina ceaiului

Motto: „De la război încoace, nimeni nu mai e cineva, şi cei care sînt cineva sînt nişte nimeni“.
Petru Dumitriu (Cronică de familie)

Nu-mi amintesc cine a spus – dar a nimerit la fix! – că în România contemporană se petrece un paradox: deşi nu mai sîntem regat de aproape 80 de ani, puterea politică pare a se transmite pe cale dinastică. Cu fabuloasa lui capacitate de analiză şi sinteză, folclorul a denumit fenomenul: „Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie“. Tudor Muşatescu ar fi fost de părere că avem de-a face cu plebeul „Pleacă ai noştri, vin ai noştri, noi rămînem tot ca proştii!“, dar împopoţonat cu studii superioare. Poate chiar cu titlul de doctor, că acum doctoratul se ia mai uşor decît Bacalaureatul… Vorba vine, studii superioare; diplome obţinute prin fel de fel de „sorbonici“ cu mai mulţi profesori universitari decît studenţi, cu trei ani absolviţi într-un an, dar absolviţi, neamule! Păi, de n-ar fi, nu s-ar povesti.
Îi lăsăm în plata Domnului şi a doamnei Kövesi-Cattani pe absolvenţii „sorbonicilor“, de-un parexamplu Vanghelie, neavînd rost să-i zgîndărim şi noi. În schimb, merită să-i tragem niţel de mînecuţă pe alde profesoraşii lor. De-un alt parexamplu, pe numitul Barbu şi nu mai ştiu cum. Nu Tudor Barbu, şi el un caz, pe cît de vocativ, pe atît de acuzativ. Ci pe cetăţeanul acela cu ochelari ca două funduri de sifoane, prezentat drept desăvîrşit intelectual şi mare profesor universitar. Dar care, dacă nu mă înşel, a fost ejaculat din guvernul USL de premierul Ponta, pentru afirmaţia, să nu-i zic mengeliană, în orice caz nu foarte sănătoasă, cum că pe bolnavii de SIDA n-ar trebui să se cheltuiască bani, fiindcă şi aşa nu prea au şanse! Îi precizez numitului Barbu şi nu mai ştiu cum că legendarul baschetbalist Magic Johnson, diagnosticat cu SIDA acum 24 de ani, încă trăieşte. Nu oricum, ci incomparabil mai teafăr, mai simpatic şi mai arătos decît… Dar, mă rog, nu acesta-i subiectul în propoziţie. Ci faptul că jumătatea socială din amintitul USL era reprezentată de Victor Viorel Ponta, iar cea liberală de aliatul Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu. Numai că -pricepe ceva dacă mai poţi!- prima jumătate s-a descotorosit de el ca de o anvelopă tocită pînă la pînză, pe cînd cealaltă l-a reşapat, propunîndu-l candidat la Primăria Capitalei! Auzisem eu că dl. Tăriceanu cam încurcă podurile în ultima vreme, însă ziceam c-a fost o întîmplare-ntîmplătoare…
OK, cunosc, pe stil nou, logica şi dropia sînt 2 specii pe cale de dispariţie. Totuşi, cînd a greşit fostul USL, acum gata să renască din propria-i cenuşă?! Din toată bulibăşeala asta, întrevăd doar 2 variante posibile: ori cineva doreşte să-l compromită, definitiv şi irevocabil, pe dom’ profesor, ori în spaţiul carpato-dunăreano-pontic (care pontic nu vine de la Ponta!) cineva acolo, SUS, îl iubeşte sincer. Iar cum dragostea e oarbă, degeaba i-am pune şi ei lentile groase ca două funduri de sifoane!
După părerea mea, împricinatul Barbu n-are şanse nici cît Turcescu, dar este el catindat? Esteee! Ne-a ţinut ’mnealui discursuri la tembelizor cît a fost campania electorală de lungă şi de lată? Ne-a ţinuuut! Între multe şi nevrute, ce-a rostit ditamai profesorul universitar? Păi, vineri, 20 mai, la Antena 3, a rostit textual: „Nu cred că campania…“ Cînd mă gîndesc că ca mîine vin alegerile…
Zilele trecute (vechea clădire din strada Maior Ene dispărînd odată cu stadionul Republicii) promoţia 1966 a ICF, cum se numea Institutul pe stil vechi, s-a reunit în sediul Universităţii de Educaţie Fizică şi Sport, cum îi zice pe stil nou. Fostele grajduri regale de lîngă podul Cotroceni, devenite apoi căminele 303. Sau 3 gaură 3, cum glumeam bagabonţii de noi, din cauză că era cămin de fete. Au venit care dincotro. Şi din toate colţurile ţării, şi din toate continentele. Prilej să-mi reîntîlnesc cîţiva buni prieteni, îndeosebi foştii colegi din echipa de baschet – Horia Măluşel, Mihai Chiciu, Ionică Nicolau. N-a răspuns prezent dragul nostru Puiu Gall, Dumnezeu să-l odihnească! Bineînţeles, nu era singurul dus la ceruri. Bunăoară, a lipsit, şi ne-a lipsit, unul dintre cei mai buni preşedinţi de club pe care i-a avut fotbalul românesc, Cornel Stroe. S-a ţinut un moment de reculegere şi în memoria lui, ca şi a lui Liviu Colceriu. Fotbalistul decedat în tragicul accident de autocar al echipei Sportul studenţesc; Colceriu şi portarul Suciu stăteau pe scaunele din faţă, în dreapta şoferului. Nimeni altul decît nea Cozac, de la ONT, cu care făceam, deseori, deplasările şi noi, baschetbaliştii. Şofer extraordinar de atent, de echilibrat… Ce s-o fi întîmplat atunci, Dumnezeu ştie? Cert este că, la o curbă de pe Valea Oltului, a pierdut controlul volanului, maşina izbind violent un copac. Cozac a murit pe loc, strivit în scaunul lui, iar Colceriu şi Suciu au fost proiectaţi pe trunchiul copacului. Colceriu, făcut „basorelief“ deasupra lui Suciu. Care-l implora, „Liviule, ţine-te mai bine, că nu mai rezist cu tine stînd pe umerii mei!“ Ce să se mai ţină, săracul, că murise deja?! Ne consolăm cu faptul că pe ei, ca şi pe ceilalţi foşti colegi, între timp decedaţi… Ca şi pe fiul fostei mari scrimere, apoi eminentă secretară de federaţie, Ana Ene Pascu, un tînăr pierit în recenta tragedie de la Colectiv… Pe toţi aceştia, cineva, acolo SUS, n-are cum să nu-i iubească.
Ce de valori avea ICF-ul acelor ani, ce de campioni mondiali, olimpici şi europeni – astăzi, mulţi dintre ei antrenori emeriţi. În ziarul „Sportul popular“, nu era pagină în care să nu apară, la loc de cinste, numele vreunui coleg de-al nostru. Cîte echipe de primă linie avea Institutul: handbalistele erau campioane naţionale, baschetbalistele la fel, scrima cîştigase într-un an vreo 6 titluri de campioană, atleţii nu mai spun. Pe cînd astăzi?! Prin comparaţie, cam foaie verde, 3 surcele…
Şi ce cadre didactice îi instruiau pe studenţii de atunci ai Institutului! Unul şi unul, foşti performeri, deveniţi, apoi, dascăli de elită. Am avut ca rectori două nume ilustre – Ion Şiclovan, apoi Leon Teodorescu. De actualul rector, Pelin şi nu mai ştiu cum (nici măcar n-a catadicsit să apară la festivitate), o fi vina mea, dar n-am auzit să fi reprezentat ceva, cît de cît, în sportul românesc.
După ani şi ani de întuneric, în ’62, fusese prima promoţie cînd cei cu dosare politice „naşpa“ n-au mai fost baraţi la admitere. Drept care au reuşit să devină studenţi icefişti şi 4 copii de preoţi, între care Toni Deheleanu. Al cărui bunic scrisese Manualul de sectaristică, după care se învăţa în toate Institutele teologice. Nu mai vorbesc de Horia Măluşel, care, ca elev la liceul „Matei Basarab“, făcuse 6 luni de puşcărie pentru că, într-o joacă de puştani, se rupsese o lozincă roşie, cu seceră şi ciocan. După revoluţie, şi după ani de procese, ca fost deţinut politic, i s-au acordat 4000 de euro despăgubiri. Asta, pe hîrtie, fiindcă de văzut nu i-a văzut încă; ne scuzaţi, dar Statul n-are bani…
Ce de poante s-au înlănţuit în cele 2 zile organizate top level – sîmbătă, în Bucureşti, duminică, la Snagov- de fostul campion la prăjină, băiatul cu inimă şi cap de 24 de karate, Gică Fodoreanu şi de fostul antrenor federal de nataţie, Tibi Munteanu. Ăstuia de la urmă, cînd am vrut
să-i pun apă minerală peste Jidveiul demi-sec care iriga reuniunea, a sărit ca ars: „Apa nu-i bună nici în cizme!“ Cine-a mai pomenit, oameni buni, ca un antrenor de înot să desconsidere în aşa hal… apa?!
Şi ce val de amintiri a stîrnit Jidveiul! Bunăoară, despre Rodica Bucea, atletă pe cît de faimoasă, pe atît de frumoasă, care se măritase cu un asistent. Tipul se dădea mare gagicar, iar noi, mai mici şi mai proşti, cît pe ce să-l credem. Dar, după numai cîteva luni, divorţ! Motivul? Impotenţa gagicarului – susţinea juna Rodica. Minciună! – protesta el. Contrar practicii, despărţirea s-a pronunţat de la prima înfăţişare. Motivul? Certificatul ei… de virginitate, scos în ziua respectivă!
Nino Simionescu, şi el fost prăjinist, în prezent posesor a 15 pisici şi 50 de cîini, povestea cum, prin 1965, într-o deplasare la Tirana, delegaţia română a fost transportată de la aeroport (o baracă!) călare pe… măgari! Omul şi măgarul, omul şi măgarul, în şir indian, de fapt albanez, spre hotel. De fapt, o altă baracă. Ee, dar asta e nimic, pe lîngă ce i s-a întîmplat recent. Cînd avea, poate mai are, drepturi de retrocedare în valoare de vreo 2 milioane de euro. Cîţiva băieţei deştepţi i-au recunoscut dreptul, dar i-au invocat clasicul 10 la sută. Crezînd că-i vorba de obiceiul pămîntului, Nino a acceptat imediat. „Ne-ne-ne, n-ai înţeles! – au rîs ei de s-au stricat. 10 la sută e partea ta, noi vrem 90 la sută!“ Aşadar, Cocoş, care cică se mulţumea cu 30 la sută, era mic copil… Ee, dar şi asta-i nimic pe lîngă momentul în care o persoană a-ndreptat pistolul către el şi soţia lui, pentru a-i forţa să renunţe la magazinul „Macul roşu“ de pe Lipscani. Noroc că, acolo, SUS, cineva i-a iubit, şi-au scăpat neciuruiţi. Cine era pistolarul? Cică un anume Mutu, care acum candidează şi el la o primărie bucureşteană! O fi adevărat ce ne-a povestit marea figură care era, şi a rămas, Nino, despre aceste cazuri dativ şi luativ, fără cea mai mică teamă de DNA? O fi. Păi, de n-ar fi, nu s-ar povesti.
…Cînd s-or fi scurs, Dumnezeule, 50 de ani?! 50, ca sumă, pentru unii (de-un ultim parexamplu, pentru amărîţii pensionari ai fostelor CAP-uri) înseamnă mai mult decît nimic, chiar dacă o socoteşti în lei. Trecînd 50-ul pe euro, devine, cît de cît, benefic pentru alocaţiile copiilor. Dacă, însă, ca profesor cu părul alb, başca nişte beteşuguri pe ici, pe colo, acelaşi 50 îl converteşti în ani… Jumătate de secol trudit zi de zi, duminică de duminică, fiindcă performanţa nu cunoaşte ce-i acela weekend! Ce sentiment să te încerce mai întîi? Spaima de a se fi aşternut acest amar de vreme peste tine, sau bucuria de a fi ajuns să-l trăieşti?… Şi nu trăind oricum, ci aducînd, ori plămădind, atîtea şi atîtea medalii, încît să binemeriţi un loc, acolo, SUS, în istoria sportului românesc.

SORIN SATMARI

COMENTARII DE LA CITITORI