Cîntarea părinţilor

in Poeme

Se-apropie pămîntul în zbor de astrul iernii

curînd văzduhul fi-va un basm desfătător

în noaptea asta vîntul mi-a înteţit în suflet

făcliile aprinse spre pomenirea lor

Ei mai trăiesc, nu-i vorbă, dovada

                            cea mai clară

e că migrează unul spre celălalt, frumos

şi amîndoi pogoară smeriţi în nefiinţă

strîngînd la piept credinţa că n-au fost

                            de prisos

Părinţii mei, bătrînii… de-aş îndura-ntr-o clipă

cît pătimiră dînşii robind la cinci copii

din ochii mei ar prinde să izvorască Styxul

iar duhul meu podarul acestui rîu ar fi

Ei n-au avut deasupra vreo stea, sau

                            de-au avut-o

a fost doar steaua cruntă a jertfei, fumegînd

arsura ei mai muşcă şi-acum din sînul

                            mamei

şi din grumazul tatei, cel înjugat şi sfînt

Spun „mamă“ şi spun „tată“ şi-mi tremură

                            în suflet

o infernală spaimă de-a-i pierde într-o zi

aşa cum trec prin viaţă risipitor şi mîndru

îmi pare că sînt cel mai nedemn dintre copii

Azvîrle firea-n lume cu dărnicie multă

miros de frig, ivoriu şi vîsc ameţitor

şi-n noaptea asta vîntul mi-a înteţit în suflet

făcliile aprinse spre pomenirea lor.

 

 

Corneliu Vadim Tudor

COMENTARII DE LA CITITORI